Pentru aniversarea lui Matei Vişniec (50 de ani, nu-i (de) glumă!), Muzeul Literaturii Române, a montat, proiect cofinanţat de ARCUB, Trei nopţi cu Madox. "Iar o şuşă", mi-am zis, destul de sastisit. Şi m-am dus, pe 26 iunie, căldură mare, cu inima îndoită, să văd comédia. Şi bine-am făcut. Pentru că ce am văzut, deşi făcut cu bani puţini, cu decor şi recuzită reduse la minim, nu a fost câtuşi de puţin o şuşă, ci un foarte frumos spectacol, unul adevărat.
Matei Vişniec are talentul de a spune lucruri grave în texte curgătoare, hazoase, care par uşor de înţeles, ştie să vorbească despre moarte şi despre Dumnezeu ca despre vecinul de peste drum. Dacă este sau nu un epigon al lui Beckett, cum ricanează unii, are mai puţină importanţă. Textele sunt bune, scrise bine, ţin şi la lectură şi la zicere pe scenă, sunt suficient de deschise pentru ca un regizor inteligent să le poată ridica fără a le trăda. Este exact ceea ce a făcut
Citeste tot pe
Teatrul Azi
