editeaza

• 1
• 2

• O oră cât trei nopţi - Trei nopţi cu Madox de Cătălina Miciu sursa: Agenda LiterNet
  Intrăm temători în sala cu plafon jos, de la subsolul teatrului. Deasupra scârţâie parchetul şi paşi ca de fantomă ne distrag atenţia. Pe scena mică, totul e învăluit în plastic, de parcă polul reciclării s-a mutat aici. Perdea din plastic ce ţine loc de uşă, un acoperiş din acelaşi tip de plastic cu care acoperă ai mei solarul primăvara, patru scaune şi o masă. Paharele din care se bea o cafea albă sunt, cum altfel, din plastic. Totul e alb, plastifiat. E o senzaţie de sufocare în acest decor minimalist şi transparent.
  Personajele încep să apară pe rând: cârciumarul zgârcit care nu are niciodată clienţi, omul de la far care îşi peticeşte pelerina, matroana cochetă, taximetristul pe care îl cauţi şi nu-l găseşti, măturătorul prietenos. Toţi poartă umbrele, pelerine, pantaloni din plastic, cizme sau papuci din cauciuc. Îţi lasă impresia că oraşul în care locuiesc e scufundat, nu e la suprafaţă. Că totul se întâmplă în
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Trei nopţi cu Madox la Teatrul Nottara de sursa: TimeOut
  Probabil că undeva în lume ei există cu adevărat; plictisul si sordidul există peste tot. Dar eu i-am construit visându-i, în depresiile si singurătatea mea, tot mai amănuntit si mai adevărati într-un orăsel - capăt de lume încă schematic – dar ei din ce în ce mai vii.
  Sunt cinci şi le-am dat si nume: pragmatic şi pătimaş, Bruno chiar crede că există în singurătatea motelului pe care îl guvernează. La fel si Grubi, în timiditatea si nevoia lui de afectiune, paznic de far, citind de unul singur jocul luminii pe apă. Cesar cutreieră ca pe o întreagă lume un oraş limitat şi se crede stăpânul fermecător al deplasării, la fel cum Clara se crede depozitara iubirii romantice, când de fapt nu este decât mecanismul plăcerii imediate. Există si Miciurin, gunoierul, care sincer, simplu si calm îi anuntă pe ceilalti, întelegând sau nu, că ei sunt eu, parte cu parte, şi vor creşte sau dispărea în functie de mine, în nord sau în sud,
  Citeste tot pe TimeOut
• Trei nopţi cu Madox - Vezi duhul sfânt făcut sensibil? de Liviu Ornea sursa: Teatrul Azi
  Pentru aniversarea lui Matei Vişniec (50 de ani nu-i (de) glumă!) Muzeul Literaturii Române a montat proiect cofinanţat de ARCUB Trei nopţi cu Madox. "Iar o şuşă" mi-am zis destul de sastisit. Şi m-am dus pe 26 iunie căldură mare cu inima îndoită să văd comédia. Şi bine-am făcut. Pentru că ce am văzut deşi făcut cu bani puţini cu decor şi recuzită reduse la minim nu a fost câtuşi de puţin o şuşă ci un foarte frumos spectacol unul adevărat.
  Matei Vişniec are talentul de a spune lucruri grave în texte curgătoare hazoase care par uşor de înţeles ştie să vorbească despre moarte şi despre Dumnezeu ca despre vecinul de peste drum. Dacă este sau nu un epigon al lui Beckett cum ricanează unii are mai puţină importanţă. Textele sunt bune scrise bine ţin şi la lectură şi la zicere pe scenă sunt suficient de deschise pentru ca un regizor inteligent să le poată ridica fără a le trăda. Este exact ceea ce a făcut Mircea Marin un regizor discret care are ştiinţa şi experienţa lucrului pe texte poetice suprarealiste absurde. În Trei nopţi cu Madox - text care s-a mai jucat în Bucureşti la Comedie în regia lui Dinu Manolache - Mircea Marin a făcut absurdul sensibil - actorilor în primul rând apoi şi nouă. Dar nu atât de sensibil încât să circumstanţieze excesiv textul să-l închidă. În lectura lui textul lui Vişniec propune mai multe feluri de raportare la miracol - aici un anume Madox ubicuu care spune fiecăruia exact ce i-ar plăcea să audă şi încă ceva în plus. Vedem acceptarea necondiţionată jucată minunat de Constantin Cojocaru (Sezar) al cărui chip iluminat radiază bucuria simplă fericirea de a fi venit în contact cu... nu ştie cu ce "dar a fost frumos". Constantin Cojocaru joacă aici economic (e un spectacol de rotondă se stă mult pe scaun) cu gestică redusă la minim îşi foloseşte mai ales faţa şi vocea ambele de o uimitoare expresivitate. Ce actor! Îi avem apoi pe cei doi bănuielnici cei ce văd şi nu cred sau egoişti nu pot accepta să împartă bucuria pe care o vor numai pentru ei. Alexandru Georgescu şi Mihai Dinvale construiesc un cuplu foarte credibil adaugă fiecare nuanţe care individualizează două personaje altfel destul de înrudite. Alexandru Georgescu cu modestia şi profesionalismul ştiute face un barman (Bruno) înăcrit de viaţă un învins abia capabil să se mai bucure de ceva şi care nu vrea să cedeze nici un dram din târzia fericire pe care o presimte: decât şi la alţii mai bine piară. E cel care se mişcă cel mai mult în spectacol asigură relaţia dintre personaje. Iar când spun "face" vreau să spun că asta joacă (foarte bine) actorul nu povestesc ce am citit ci ce am văzut. Mihai Dinvale foarte stăpân pe mijloacele sale actor experimentat autentic fără nici un efort îi dă replica uşor visător face cumva trecerea între neîncrederea agresivă a lui Bruno şi deschiderea totală a lui Sezar echilibrează contrariile. Ultimul intrat în scenă este şi cel mai umil un prăpădit din port veşnic beat care şi el ia lucrurile la modul cel mai firesc. Viorel Păunescu un actor serios dar din păcate prea rar folosit construieşte un personaj foarte plauzibil (joacă bine beţia dar parcă nu consecvent are momente când iese din ea) şi aduce pata de culoare necesară în grupul bărbaţilor. În fine femeia o curvă obosită de viaţă şi meserie căreia Madox i-a promis fireşte că o ia cu el. Mirela Comnoiu Marin şi ea o actriţă cu posibilităţi prea rar exploatate se achită foarte bine de rol are un lung monolog - poate prea lung în economia spectacolului dar aşa-i textul - pe care îl face nuanţat pendulând inteligent între ridicol şi graţie. Cinci oameni mărunţi îngrozitor de singuri pentru care Madox poate fi ultima speranţă sau mântuirea sau ultima chemare... Textul şi spectacolul sunt deschise.
  Într-un articol din Dilema veche (nr. 126) Alice Georgescu deplângea decăderea UNATC-ului care a uitat cum se cresc "actori care să ştie nu doar să vorbească şi să se mişte pe scenă [...] ci să joace efectiv adică să se prefacă a fi cutare personaj asumându-şi în mod credibil pentru privitor biografia acelui personaj psihologia şi comportamentul lui felul în care el intră în relaţie cu alte personaje; [...] regizori care să ştie nu doar să-i deplaseze pe actori de colo-colo ci să construiască o lume - lumea spectacolului - rotundă şi împlinită autonomă şi (pe cât cu putinţă) captivantă". Din fericire regizorul şi actorii acestui spectacol au terminat mai demult Institutul îşi ştiu foarte bine meseria şi fac exact ce visează Alice Georgescu: construiesc o lume adevărată populată de oameni adevăraţi cu între ei relaţii adevărate. Ar fi mare păcat ca acest spectacol la care s-a muncit cinstit cu dăruire să piară conform proiectului după numai cinci reprezentaţii.