editeaza

• 1
• 2
• 3

• Ghidusiile lui Afrim …Si borcanasele Anfisei de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
  Radu Afrim este un cititor giumbuslucar, doldora de pozne nastrusnice in lectura. Se apropie cu un ochi foarte viu de textele pe care si le alege, le descompune sub lupa pentru a regindi totul intr-un puzzle care te lasa cu gura cascata, cuceritor, cu o imaginatie imposibil de ponderat, marsind pe un comic spumos. Intuieste exact nodurile semantice care pot fi speculate in diverse registre, fara sa piarda nimic din suflul atmosferei la care face rapel si gaseste chei de abordare ce vitalizeaza canoul. Ii place sa stearga praful de pe textele clasice si o face cu o dexteritate ce ar produce gelozie celor mai meticuloase gospodine. Ii ramine de fiecare data intreg miezul pe care stie sa-l contextualizeze surprinzator. Tastatura lui Afrim contine doua butoane de baza: delete si insert, in jurul carora se deschid tot felul de ferestre hazoase. Ce mai incoace si incolo, este un spirit ludic cu bataie lunga, bransind replici, situatii ultracunoscute la tot ce e nou si poate activa un mesaj
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Cehov la borcan de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminica
  Chestiunea receptarii contemporane a clasicilor - indiferent in care arta - a suscitat intotdeauna si continua sa suscite dezbateri, zbateri si bateri (cu pumnul in masa, de pilda), intrucat conflictul dintre generatii, mentalitati etc. se vadeste in asemenea imprejurari mai puternic, parca, decat indeobste. Cu osebire ascutita devine disputa in cazul teatrului, care, fiind eminamente o arta a prezentului, e supus in mai mare masura decat altele fluctuatiilor de gust, perceptie, moda si asa mai departe.
  Ba, inca, acum vreo cativa ani, reactia omului in fata noutatii constituia un fel de test nu doar pentru preferintele estetice, dar si pentru orientarea lui politica. Daca iti placea - sau declarai ca iti place - felul de a face teatru al lui, sa zicem, Andrei Serban, erai, cum ar veni, democrat; sau de-a dreptul liberal. Ori, ma rog, taranist... Ce erai daca nu-ti placea, nu mai e nevoie sa precizez. Tot asa, cu teatrul zis experimental: cum strambai din nas la o prostioara ifosativa
  Citeste tot pe Ziarul de duminica
• Cele Trei surori ale lui Radu Afrim de Iulia Popovici sursa: Ziua
  Regizorului Radu Afrim îi place (uneori chiar prea mult) să se joace. Ultima lui jucărie, la Teatrul Andrei Mureşanu din Sf. Gheorghe, se numeşte Trei surori, un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov, spune Afrim, căruia-i aparţin, pe lîngă regia spectacolului, scenografia şi coloana sonoră. E a doua oară cînd Sfîntu Gheorghe găzduieşte o astfel de revizitare a clasicilor (expresia îi aparţine criticului literar Mircea Martin), după Alge. Bernarda’s House Remix, dublu nominalizată la Gala Premiilor UNITER de anul acesta (pentru cel mai bun regizor – Radu Afrim, şi cel mai bună actriţă - Ioana Gajdo), şi probabil nu va fi ultima.
  Trei surori e jucat cu spectactorii pe scenă, nu neapărat din necesităţi experimentale, mai curînd din nevoia unei intimităţi de serbare şcolară, unde părinţi grijulii, dar mîndri de odraslele lor (publicul), urmăresc joaca de-a viaţa a unor copii cu mult simţ ludic (actorii). E o adunare un pic luată,
  Citeste tot pe Ziua
• Spectacolul unei generaÅ£ii / Trei surori la Sfîntu Gheorghe de Ion Parhon sursa: România Liberă
  De mulţi critici contestat, de alţii (mai puţini) apreciat, iar de unele voci (fără argumente) adulat, ca dovadă că percepţia valorii sale a fost mai degrabă mimată, încă tînărul regizor Radu Afrim îşi vede de drumul său ambiţios şi anevoios, pe care a lăsat deja cîteva "borne" (ultimele sunt Îngerul electric şi Alge) edificatoare pentru calităţile sale de exponent al unui "nou val" al performanţelor şi înnoirilor în teatrul românesc. Mai ales acest din urmă "vector" mi se pare că trebuie privit cu interes şi respect, întrucît, prin spectacolele sale, regizorul a dovedit că păşeşte viguros în mileniul trei, în vreme ce mulţi directori de scenă, unii cu o impresionantă carte de vizită, nu au ajuns şi nu cred să mai ajungă vreodată să depăşească stadiul mediu al artei spectacolului din anii '60. Nimic mai firesc, aşadar,
  Citeste tot pe România Liberă