editeaza

• 1
• 2
• 3

• Simţind sfârşitul unei lumi de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Festivalul Naţional de Teatru se va deschide vineri, 25 octombrie, la Teatrul Odeon, cu Troienele de la Opera Naţională Română din Iaşi, în regia lui Andrei Şerban. Spre a vă incita să doriţi un bilet în plus, vă propun azi o cronică a reprezentaţiei văzută de mine în februarie 2013.
  Nenumărate şi contradictorii lucruri mi s-au spus despre Troienele după Euripide, spectacol montat la Opera Naţională Română din Iaşi de Andrei Şerban şi oferit publicului în premieră la începutul lunii decembrie a anului 2012. Ba că ar fi ceva cu totul extraordinar, o experienţă umană şi teatrală unică, ba că, dimpotrivă, nu e decât reluarea uneia dintre părţile celebrei O trilogie antică, montare cu care, practic, în septembrie 1990, începea nu doar o nouă pagină din istoria Teatrului Naţional din Bucureşti, ci şi un alt capitol din istoria teatrului românesc. Acela al teatrului în libertate.
  E doar o reluare, spun unii, însă o reluare cu o
  Citeste tot pe Adevărul
• Emoţie directă de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  Ce ciudat se leagă, uneori, lucrurile! Tocmai pe cînd Dilema veche pregătea un număr despre binomul emoţie-raţiune, s-a întîmplat să văd, în Festivalul Naţional de Teatru, spectacolul lui Andrei Şerban, Troienele, făcut la Opera din Iaşi. Să-l văd şi să-l revăd, pentru că e vorba despre un fel de remake al unuia dintre episoadele Trilogiei antice montate în 1990, la Naţionalul bucureştean.
  Dar nu o cronică a spectacolului vreau să scriu, ci să pun în discuţie supoziţiile care stau la baza construcţiei lui. Premisa unui astfel de spectacol, în care actorii vorbesc într-o limbă necunoscută de majoritatea spectatorilor (aici, în greacă, sau în ceva asemănător limbii greceşti), este că imaginea, muzica, mişcarea, scenografia – adică exact ceea ce e, îndeobşte, considerat un adjuvant al textului – pot înlocui cu succes textul şi pot produce nu doar emoţie, ci pot comunica mai mult, şi anume idei. Prin emoţie directă, adică,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Spectacol greu de uitat de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Programul FNT s-a lansat cu spectacolul “TROIENELE” la Teatrul Odeon în regia lui Andrei Șerban, în cadrul secțiunii “Legendele scenei”. Ziua de vineri, 25 octombrie a mai cuprins “Evenimente conexe”, în principal fiind vernisajul expoziției “SPAȚII IMAGINARE” (machete – schițe – video) a scenografului HELMUT STURMER, la Fundația Lowendal , mereu activă în domeniu.
  Anul 1990, rămâne pentru teatrul nostru punctul renașterii sale pe calea inovației, prin venirea lui Andrei Șerban la direcția Naționalului bucureștean , unde prezintă ca regizor , memorabilul spectacol, “O trilogie antică”. Am vizionat de mai multe ori acel spectacol, ce nu se poate uita. Într-o teatralitate ce îți tăia respirația, te introducea sensibil în lumea antică de unde au pornit căile esenței civilizației și prin intermediul teatrului. Acel spectacol a descătușat inovația teatrală la noi.
  După 23 de ani, Andrei Șerban montează din nou,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Închide ca să aprinzi! - Tineri la repetiţii la Troienele de Sabina Balan sursa: Agenda LiterNet
  Suntem cam o sută de tineri şi ne îndreptăm avizi spre Teatrul Odeon, dar nu ca să punem stăpânire pe el, ci ca el să pună stăpânire pe noi. E 25 octombrie 2013, vineri dimineaţă, am plecat de acasă, de la cămin, de la şcoală, nu protestăm pentru nimic, nu vrem libertate, libertate avem, vrem doar să vedem şi să fim umpluţi. Cu ce? Fiecare îşi ia ce are nevoie. Teatru, artă, actorie, regie, profesionalism, imagine, sunet, cultură în definitiv. De unde? Repetiţiile deschise ale lui Andrei Şerban la spectacolul Troienele, de Euripide, repetiţiile de dinainte de spectacol ca să fim mai precişi, cu actorii şi cântăreţii de Opera Naţională din Iaşi. Suntem aici, am cucerit scena, alături de actorii care joacă chiar lângă umărul nostru, şi în aer se simte ceva efervescent, care uneori mocneşte şi se aprinde, când privirile noastre se întâlnesc şi apoi se despart, urmărind performance-ul. E miros de revelaţii.
  Niciunul dintre noi nu
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Simțind sfârșitul unei lumi de Mircea Morariu sursa: Revista Familia Nr. 4 (569) - pg.124
  Nenumărate și contradictorii lucruri mi s-au spus despre Troienele după Euripide, spectacol montat la Opera Națională Română din Iași de Andrei Șerban și oferit publicului în premieră la începutul lunii decembrie a anului 2012. Ba că ar fi ceva cu totul extraordinar, o experiență umană și teatrală unică, ba că, dimpotrivă, nu e decât reluarea uneia dintre părțile celebrei O trilogie antică, montare cu care, practic, în septembrie 1990, începea nu doar o nouă pagină din istoria Teatrului Național din București, ci și un alt capitol din istoria teatrului românesc. Acela al teatrului în libertate. E doar o reluare, spun unii, însă o reluare cu o mică modificare care, de fapt, se dovedește că nu e tocmai mică, ba dimpotrivă, deoarece în spectacolul de acum poate fi auzită integral muzica anume compusă de Liz Swados în 1974. Muzică interpetată de soliștii, corul și orchestra Operei Naționale Române din Iași, ceea ce iarăși reprezintă
  Citeste tot pe Revista Familia Nr. 4 (569) - pg.124
• Troienele, după 40 de ani de Oltița Cîntec sursa: Suplimentul de cultură nr.379 - pg.7
  În însemnările sale despre Orghast, spectacolul pe care l-a realizat ca proiect de studiu în cadrul Centrului Internațional de Cercetări Teatrale de la Paris, la începutul anilor ’70, Peter Brook își delimita aria de interes punctual la „studierea structurii sunetelor“. Din echipa de-atunci făcea parte Ted Hughes, poet englez care a inventat pentru această producție un limbaj complet nou, inexistent, rezultat al unor îndelungate serii de improvizații realizate de actori pe fragmente în greaca veche, în special din opera lui Euripide. Pornind de la ele, Hughes a creat „textul“ de scenă, un text lipsit de semnificații lingvistice, dar care avea alte calități: renăștea sonorități și energii ancestrale extraordinare.
  Distribuția reunea interpreți din 12 țări, iar multilingvismul lor, backgroundurile lor culturale au amprentat spectacolul prezentat în 1971 într-un loc cu o istorie extraordinară, anticul Persepolis, în aer liber.
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură nr.379 - pg.7
• Sfârşitul Troiei e în noi de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Nu fac parte dintre fericiţii care au văzut în 1990 „Trilogia antică” la Teatrul Naţional din Bucureşti. Dar am auzit despre ea atâtea poveşti cât să mă facă să regret că nu m-am născut cu câţiva ani mai devreme. Când am făcut ancheta despre cel mai bun spectacol al ultimelor două decenii, iar răspunsul constant al intervievaţilor a fost aceeaşi „Trilogie antică”, amestecul de frustrare şi curiozitate a crescut şi mai tare, odată cu sentimentul că am pierdut ceva irecuperabil. Şi, cumva, sentimentul există şi acum, dar e diferit, după „Troienele” montat de Andrei Şerban la Opera Naţională din Iaşi.
  La puţin timp după ce văzusem acolo premiera cu „Indiile galante”, am plecat din nou la Iaşi nu cu sentimentul că mă voi întâlni cu ceea ce am pierdut în ’90, ci, mai degrabă, cu o curiozitate rece. Să văd refăcut, după douăzeci de ani în România şi după aproape patruzeci de ani de la premiera din America,
  Citeste tot pe Yorick
• 'Troienele' au ajuns la Iaşi de Anca Florea sursa: Radio România Muzical
  Pare greu de crezut, dar la Opera din Iaşi s-au pregătit, în două luni… trei premiere, regizorul Andrei Şerban montând, în noiembrie, Indiile galante de Rameau, începând imediat lucrul şi la Troienele, în timp ce coregraful Ion Tugearu repetă cu balerinii o premieră absolută inspirată de Caragiale.
  Se poate spune, din varii motive, că lucrarea concepută de reputatul regizor după Euripide (fragment din "trilogia greacă" pusă în scenă în anii '90 la TNB) a constituit o… premieră mondială, pentru că de această dată interpreţii au fost solişti şi corişti profesionişti, care au cântat… aşa cum trebuie, rostind şi textul, jucând ca adevăraţi actori performanţi. Deloc întâmplător, compozitoarea Liz Swados a sosit din SUA special pentru a-şi asculta, pentru prima oară, lucrarea cântată într-o formulă mai apropiată de operă (până acum, versiunile prezentate în America sau la Bucureşti au fost susţinute de actori care au cântat…
  Citeste tot pe Radio România Muzical
• Adevăratele Troiene la Iaşi de Oltea Şerban-Pârâu sursa: Observator Cultural
  Un spectacol care trebuie simţit şi nu gîndit, Troienele lui Andrei Şerban de la Iaşi reprezintă o experienţă unică atît pentru cei îmbrăcaţi în costumele Doinei Levintza, cît şi pentru cei îmbrăcaţi în civil, pentru că în cazul acestei montări nu putem vorbi despre cei aflaţi pe scenă şi despre cei aflaţi în sală într-o manieră clasică.
  O experienţă unică este acest spectacol şi pentru cei care au fost la Trilogia antică în 1990 şi revin acum cu o curiozitate – sceptică, poate – de a vedea dacă s-a putut obţine de la cîntăreţii Operei din Iaşi ceea ce s-a obţinut de la actorii bucureşteni imediat după 1989.
  Deşi situaţia este departe de a fi aceeaşi, fascinaţia pe care Andrei Şerban a exercitat-o asupra trupei Teatrului Naţional din Bucureşti, a muzicienilor şi dansatorilor asociaţi acesteia în 1990, fascinaţie care a generat o capodoperă a teatrului românesc în acea perioadă atît de plină de căutări şi
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Nu-ştiu-ce despre Troienele lui Andrei Şerban de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Nu pot vedea aura oamenilor, nu am cunoştinţe vaste de numerologie, nu am aprofundat învăţăturile Bisericii, nu ştiu fizică cuantică. Simt doar. Şi îmi e suficient să înţeleg că ceva se întâmplă. Energia, pe care nu ştiu să o definesc, există. O percepem şi ne raportăm cu toţii la ea. Pentru a nu fi suspectată de ezoterism de bucătărie, renunţ la denumire – e un nu-ştiu-ce; emoţie, feeling, al şaptelea simţ, nod în gât, vârtej în stomac, frison pe spate, lacrimă în ochi, palpitaţii, transpiraţie rece, sentiment. Nu-ştiu-ce
  Nu-ştiu-ce-ul e cea mai frumoasă experienţă pe care o poţi avea într-o sală de teatru. Dincolo de plăcerea estetică, de nevoia de poveste, de aprecierile docte, de măiestria artiştilor; punctele de reper se dizolvă, standardele de calitate se topesc şi uiţi să fii impresionat de un aspect sau altul. Când nu îţi mai place, când nu îţi mai pasă de acţiune, când nu mai contează gazetărescul „Cine?
  Citeste tot pe Yorick