Ne place Shakespeare (I) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
Festivalurile teatrale românești, cele internaþionale, în speþț, au familiarizat în timp publicul autohton cu montãri strãine, de cele mai diverse formule și calibre valorice. În general, însã, cu câteva notabile excepții – precum Festivalul „Man.In.Fest” de la Cluj, axat pe formule teatrale experimentale – programele festivalurilor au un aer destul de eclectic. De aceea, un eveniment de solidã unitate tematicã, cum este Festivalul Internațional „Shakespeare” de la Craiova, face figurã aparte în peisajul românesc de gen. Ediția de anul acesta, a VI-a, a reunit în capitala Olteniei câteva trupe faimoase și producții montate de regizori reputați, de la compania Cheek by Jowl din Londra sau Malîi Teatr din Sankt Petersburg la Peter Brook sau Eimuntas Nekrosius. Am vãzut spectacole în registre variate, de la rigoarea geometricã la abordarea antropologicã, însã toate de cea mai bunã calitate actoriceascã și scenicã. Firește, fiecare spectator a rezonat în cheie personalã la „ofertã”, chiar și criticul având, intim, opțiunile sale. Nu se poate însã, obiectivându-mã, sã nu remarc virtuozitatea cu care a fost elaboratã fiecare montare, chiar dacã mai rece sau mai ludicã, mai introvertitã sau mai spectaculoasã. Tocmai aceastã bogãþie de interpretãri a dat farmecul lecturilor scenice shakespeariene.Un aspect hiperformalizat, destul de greu prizabil chiar de cãtre un public de profesioniști, însã impecabil conceput regizoral și foarte bine jucat, a avut primul spectacol al festivalului, Troilus și Cressida, în regia lui Declan Donnellan (Compania Cheek by Jowl, Londra). Formula geometricã abordatã de Donnellan e vizibilã încã din structura decorului, alcãtuit doar din câteva fâșii lungi de pânzã, întinse de-a lungul scenei și ridicate în cele douã capete ale acesteia, ca și în interacțiunea scenicã a personajelor. Relațiile se construiesc pe diagonalele spaþiului de joc, în timp de interacțiunile ori confruntãrile au loc frontal. Aceastã geometrie implacabilã este fracturatã doar de Thersites, travestitul, cel ce nu face parte din acest univers încãrcat de orgolii și testosteron.
De altfel, meritã remarcatã impecabila lecturã regizoralã a textului, care pune în valoare excelent o anume ambiguitate eroticã, împinsã limpede cãtre homoerotism, fãrã a fi însã întrutotul așa ceva. Donnellan dovedește cã este la curent cu exegeza recentã a Antichitãții grecești, care analizeazã relațiile ca-de-cuplu sexual a doi bãrbați, militari în spețã, de obicei unul experimentat iar celãlalt începãtor. În spectacol, scenele cu tentã homosexualã au complementul imediat al secvențelor extremrãzboinice, iar ceea ce la un moment dat pare efeminat abandon afectiv, mai degrabã decât
erotic, devine subit demonstrație convingãtoare de virilitate. Marii eroi ai grecilor, pare a fi „morala”, bine pusã în vãz de regizorul britanic, nu erau gay, ci aveau, din pricina îndelungilor campanii militare, un deficit de afecțiune pe care-l compensau homoerotic. Asta nu le scãdea însã în niciun fel meritele militar-masculine, calitatea de eroi și protectori ai cetãții. Pe de altã parte, Declan Donnellan folosește
intenționat o manierã convenționalã de evoluție actoriceascã, cam ca în operã, ca și o anume ostentație a replicii. În spectacol se vorbesc câteva dialecte englezești, de la stridentul, întrucât șarjatul oxfordian al lui Ulise la cockney, irish english sau chiar dialectul american. S-a speculat cã acest element nu era unul structural, ci se datora actorilor proveniți din mai multe spații culturale. Totuși, opinia mea este cã, mai ales datoritã supãrãtoarei intonații „ulisiene”, avem de-a face cu un artificiu al concepției regizorale, menit poate sã figureze tribalitatea greceascã, un soi de lipsã a unitãții de sânge ce hrãnește, de fapt, conflictul piesei. Meritul lui Donnellan este cã a citit – chiar în aceastã cheie foarte personalã și poate prea intelectualistã” – un text dramatic socotit de exegeți printre cele mai „opace” fragmente shakespeariene. Troilus și Cressida este un spectacol foarte rece, obositor, cu prea puține scene empatice – cum e cea dintre Cressida și Troilus din finalul primei pãrți, de fapt izbucnirea poveștii lor de dragoste, proaspãtã și plãcut-adolescentinã. Atmosfera sa generalã este de laborator, de demonstrație de virtuozitate hermeneuticregizoralã.
Poate fi privit, cu anume caznã, e-adevãrat, de profesioniștii scenei, însã, limpede, nu e adresat marelui public. Ceea ce nu-i musai o scãdere, câtã vreme Donnellan are atuul de a fi re-semiotizat piesa clasicului Will. Douã cuvinte despre actori, care și-au asumat foarte riguros și onest partiturile, exact în nota impusã de concepția regizorului. Toți au evoluat nuanțat, cu bunã evidențiere a ambiguitãților erotice ori umane în anumite momente, violentvirili în altele. Cel mai expresiv-nuanțat a fost, de bunã seamã, Troilus (Alex Waldmann), cu un amestec de puritate adolescentinã și pulsiuni rãzboinice. Persiflant, profitând de statutul sãu de marginal, a fost Thersites (Richard Cant), în timp ce Pandarus (David Collings) a tins sã aducã un plus de spirit hâtru-ludic în atmosfera glacialã a interacțiunilor scenice. Ambigen (întrucât numit și „târfa masculinã” a lui Ahile) s-a dovedit Patroclus (David Ononokpono). În fine, Cressida (Lucy Briggs-Owen) a imprimat ansamblului scenic exact nota de feminitate caldã și juvenil-senzualã de care era nevoie.
