Ultimii. O expediere într-o categorie inferioară în încercarea disperată de a ne considera penultimii. Sau cum să ne ferim de mizerie când ne împiedicăm de preșul familiei și se împrăștie brusc tot gunoiul adunat sub el, la ora la care se spală, în sfârșit, rufele murdare.
Spectacolul „Ultimii” al lui Mimi Brănescu de la Teatrul Metropolis este o palmă pe obrazul familiei românești, după ce i-au fost arătate cu patru dintre degetele aceleiași mâini toate tarele, pentru a rămâne în final cu arătătorul îndreptat amenințător spre lipsa ei de funcțional. De posibil. De speranță.
Un spectacol despre fatalitate. Despre neputință și acceptare, morală și indecență, frustrare și reproșuri, grijă și greșeală, salvare și drept la fericire. Despre realitatea de care fugi și cea spre care alergi cu atâta speranță, până îți dai seama că sunt una și aceeași realitate.
Vulnerabilul, în toate formele lui, venit din sferturile de
Citeste tot pe
lucianantofi.wordpress.com