editeaza

• 1
• 2

• Un tramvai numit dorinta – Maratonului Teatrului Independent Bucharest Fringe 2016 de Iulia Alexandra Carnaru sursa: Raftul cu idei
  A sosit si momentul in care sa merg in cadrul Maratonului Teatrului Independent Bucharest Fringe 2016 la un spectacol aflat in sectiunea Indie Gold, Un tramvai numit dorinta de Tennessee Williams in regia Andreei si a lui Andrei Grosu.
  Nici n-am intrat bine in sala, si deja am fost surprinsa. In mijlocul salii, acoperind toata scena, Blanche (Mihaela Trofimov) ne asteapta ca o statuie de marmura, pe soclu, imbracata intr-o rochie de mireasa supradimensionata, cu chipul pastrat in penumbra.
  Brusc intra Stella (Nicoleta Lefter), rochia de mireasa cade in falduri asemenea unor vise ce se disipa in lumina realitatii.
  Ingenioasa scenografie (creata de Vladimir Turturica). Micul apartament din New Orleans in care va avea loc actiunea este redat pe o scena rotativa, iar cele doua camere sunt despartite de ziduri de voaluri albe, culese din rochia lui Blanche si intinse pe o culme ce trece prin mijlocul scenei.
  Apreciez, respect si iubesc spectacolele de teatru independent in care se
  Citeste tot pe Raftul cu idei
• Stella… de la stea. Ca o boîte à musique… Blanche de Răzvana Niţă sursa: Revista Teatrală Radio
  Câţiva paşi de dans, o replică necruţătoare („Ştiu tot, e dezgustător”), zgomotele unei împuşcături şi viaţa lui Blanche s-a schimbat. Descoperirea adevărului despre bărbatul iubit, sinuciderea acestuia au fost momente pe care nu le-a putut depăşi. A rămas captivă acelor senzaţii, imagini, sunete. S-a simţit singură, vinovată dar şi victimă. A căutat compasiunea şi atenţia străinilor, a celor care nu-i ştiau povestea şi astfel o puteau face şi pe ea să uite.
  Numai că tragedia şi-a urmat cursul. Blanche nu a mai putut salva proprietatea familiei, a ajuns să aibă o aventură cu un adolescent şi a fost dată afară – pentru conduită imorală – din şcoala unde lucra ca profesoară de limba engleză. În aceste condiţii, singurul liman rămâne Stella, sora ei. Stella cea căsătorită cu un emigrant polonez, mitocan şi incult. Stella de la stea…
  În cămăruţa sărăcăcioasă a celor doi, „intimitatea” e asigurată de o simplă
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• Iluzia merge doar pe şina stricată de Beatrice Lăpădat sursa: Agenda LiterNet
  O femeie trecută de prima tinereţe, având aparenţa izbitoare a unei dive eşuate, rămăşiţele unui trecut idealizat care bântuie realitatea de azi, puţin despre iluzii şi despre ratare, câteva replici memorabile intrate în discursul cotidian - cu această sumă de idei preconcepute, provocarea de a monta Un tramvai numit Dorinţă, piesa din 1947 a lui Tennessee Williams, se arată cu atât mai dificilă. Prin urmare, şi bucuria de a constata că doi tineri regizori, Andreea şi Andrei Grosu, reuşesc încă să arunce o lumină revigorantă asupra unui text-hit este cu atât mai mare. Cu un respect desăvârşit pentru textul original, din care cei doi ştiu exact cât şi ce să păstreze, dar şi cu o fervoare creativă care poartă amprenta contribuţiei proprii, regizorii surprind noi interpretări şi posibilităţi de apropiere faţă de celebrul text. Un text atât de celebru încât riscă să fie strivit în profunzimea sa din cauza celor câteva replici citate
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• „Un tramvai numit dorinţă” sau Despre putere şi seducţie de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Spectacolul „Un tramvai numit dorinţă”, în regia lui Andrei şi Andreea Grosu, de la UNTEATRU, a primit premiul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru în cadrul recent încheiatei ediţii a Festivalului Naţional de Teatru. Inclusă în secţiunea mult discutată „Teatrul de mâine”, montarea de la UNTEATRU este mai mult decât un spectacol coerent şi bine făcut. Este o formă subtilă de a vorbi „despre” adevăratul teatru independent, este o demonstraţie inteligentă a ideii că marile texte se pot pune în scenă pe orice tip de scenă, este o formă rafinată de „a concura” cu producţii cu bugete mari şi de a ieşi învingător printr-o calitate indiscutabilă.
  De când a fost creat, UNTEATRU a mizat exclusiv pe astfel de spectacole de artă, pe texte importante, fără să facă rabat de la calitate pentru o formă de succes trecătoare. Şi a reuşit să-şi creeze şi să-şi fidelizeze un public. Este, poate, unul dintre puţinele locuri
  Citeste tot pe Yorick
• (Dez)Iluzii de Oana Stoica sursa: Dilema Veche
  O casă dărăpănată, din centrul Capitalei, o uşă veche, cu lemnul cojit. La intrare, cîteva trepte din mozaic, ciobite. Intru într-o încăpere minusculă, cu un covor uzat, roşu închis, o canapea şi o măsuţă. Un alt spaţiu, la fel de mic, în dreapta, cu pereţii netencuiţi. O draperie din catifea roşie acoperă intrarea în altă încăpere, unde e „scena“. Cînd am fost prima dată la Unteatru, mi s-a părut că spaţiul arată ca un conac boieresc deţinut de o famile scăpătată. Teatrul propriu-zis e în aripa servitorilor, de unde şi îngustimea spaţiului şi mobilierul la mîna a doua, parcă primit din partea „stăpînilor“ generoşi. Acum, cînd intru pe uşă, mă gîndesc că imaginea acestui interior obosit este primul lucru pe care îl vede Blanche, şi că iluzia ei – aceea despre dragoste, fericire, frumuseţe – tocmai a găsit încă un zid de care să se izbească.
  Involuntar, scenografia spectacolului se prelungeşte pînă în
  Citeste tot pe Dilema Veche
• Un impresionant rod al teatrului independent de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  De la o premieră la alta își consolidează personalitatea “UNTEATRU”, ce aparține mișcării teatrale independente, ignorată de autoritățile culturale ale statului. După “Trei femei înalte” de Edward Albee și “Ce zile frumoase” de Samuel Beckett (spectacole comentate pe blog), propune acum, “Un tramvai numit Dorință” de Tennesse Williams. Autorii importanți ai dramaturgiei domină repertoriul acestui teatru independent. Nu beneficiază de o sală modernă, activează într-o clădire veche de pe strada Ilfov din spatele CEC-ului, pusă la vânzare de propietari; în livingul casei, cât un apartament de bloc cu patru camere, “independenții” au organizat o sală de spectacol cu 50 de locuri, dotată cu o tehnică modestă. Aici, slujitori ai Thaliei, tineri devotați profesiei, independenți sau “funcționari” ai teatrelor de stat, își unesc forțele și realizează unul după altul, spectacole remarcabile. “Foaierul” micuței săli
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu