editeaza

• Anatomia unei incompatibilități de Oltița Cîntec sursa: Suplimentul de cultură
  Una dintre enigmele artisticului e ca poti dispune de toate ingredientele necesare si, la marea infatisare publica, sa-ti dai seama ca nu ti-a iesit. De pilda: se iau un regizor si un scenograf de calibru, Silviu Purcarete si Dragos Buhagiar, un text verificat la proba timpului, Uriasii muntilor de Luigi Pirandello, si se alatura intr-un proiect. La Iasi, la Teatrul National „Vasile Alecsandri“, institutie aflata de multe sezoane in cautarea reusitei estetice. Totul se petrece in sala Teatrul la cub, un spatiu nou, generos pentru artistii cu apetit ambiental. Dospeste doua luni, perioada optima pentru gestatia spectaculara. La premiera, publicul e derutat. E o viziune cu sclipiri pe fragmente, fascinanta vizual, careia ii lipsesc alte insusiri. Ceva o macina din interior.
  Silviu Purcarete iubeste vizualitatea si in aceasta zona, a imaginii scenice, se simte confortabil creator. Preferinta nu vine numai din afinitatile cu artele plastice, cit mai ales din atractia pe care
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură
• Scena inchisa e scena pustie de sursa: AltIasi
  Ce se intimpla cind se intilnesc doua nume ale caror mentalitati graviteaza in jurul ideii de teatralitate? Ce se intimpla cind, intervizionar, Silviu Purcarete il intilneste pe Luigi Pirandello? Si ce se intimpla daca triada e completata de ochiul insufletit al lui Dragos Buhagiar? Teatrul National din Iasi a devenit in luna aprilie punctul lor de conjunctie. Gazduind premiera pe 12 aprilie 2009, nationalul iesean reface povestea uriasilor transformati in fantasmele lui Purcarete si in spectrele de culoare si lumina ale lui Buhagiar. Iar, de vreme ce transformarea inseamna o devenire, ne putem intreba pe buna dreptate cine sunt noii uriasi spectaculari, unde se deschid diferentele dintre text si montare, cum implineste scenografia macrosemnul constituit din mizanscena.
  Spectacol complex pina la heteroclit, cumva motivat si de continutul scenariului, realizarea de la Teatrul "Vasile Alecsandri" este replica perfecta a teatralului. In fond, acum se poate vedea o reactie directa
  Citeste tot pe AltIasi
• Cronică de teatru: „Uriașii munților” de Luigi Pirandello de Nicoleta Munteanu sursa: Iașul universitar
  Ultima piesă, rămasă neterminată, a lui Luigi Pirandello este o provocare pentru orice regizor și scenograf din multiple motive: e dificil să pui în scenă un text rămas neîncheiat (cu atât mai mult cu cât piesa în cauză are în centru său un subiect extrem de sensibil, raportul dintre forța imaginației și puterea realității, tensiunea care se creează între jocul pur al actorilor și fluidul, imposibil de stăpânit, al vieții). Nu știm (nici măcar având varianta lui Stefano Pirandello, fiul dramaturgului) care ar fi fost rezolvarea finală, dacă balanța ar fi înclinat către uciderea Ilsei și deci pieirea unui anumit tip de artă sau poate ea s-ar fi situat în favoarea trupei acesteia și a arătărilor lui Cotrone, mai puternice decât orice forță dezlănțuită a instinctualității. De asemenea, cred că orice regizor are în minte variantele succesive ale lui Giorgio Strehler și, dacă se încumetă să pună în scenă piesa, realizează acest
  Citeste tot pe Iașul universitar
• Anatomia unei incompatibilităţi de Oltița Cîntec sursa: Agenda LiterNet
  Una dintre enigmele artisticului e că poţi dispune de toate ingredientele necesare şi, la marea înfăţişare publică, să-ţi dai seama că nu ţi-a ieşit. De pildă: se iau un regizor şi un scenograf de calibru, Silviu Purcărete şi Dragoş Buhagiar, un text verificat la proba timpului, Uriaşii munţilor de Luigi Pirandello, şi se alătură într-un proiect. La Iaşi, la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri", instituţie aflată de multe sezoane în căutarea reuşitei estetice. Totul se petrece în sala Teatrul la cub, un spaţiu nou, generos pentru artiştii cu apetit ambiental. Dospeşte două luni, perioada optimă pentru gestaţia spectaculară. La premieră, publicul e derutat. E o viziune cu sclipiri pe fragmente, fascinantă vizual, căreia îi lipsesc alte însuşiri. Ceva o macină din interior.
  Silviu Purcărete iubeşte vizualitatea şi în această zonă, a imaginii scenice, se simte confortabil creator. Preferinţa nu vine numai din afinităţile cu artele
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Ar fi putut să fie… de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Dacă mai avea cineva nevoie de vreo confirmare a faptului că un spectacol de teatru cu adevărat bun nu se poate zămisli în absenţa unor actori pe măsură, antrenaţi pentru performanţă, că oricât de mare ar fi un regizor şi oricât de multe realizări anterioare de excepţie ar avea el în palmares, că oricât de inventiv ar fi scenograful, în absenţa interpreţilor de valoare, animaţi de cultul şi de
  dorinţa reafirmării valorii nu prea se poate dura nimic, aceasta se află în Uriaşii munţilor, montare a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Iar dacă mai dorea cineva vreo dovadă că, oricât de buni au fost vreodată nişte actori, ei ajung să fie altfel din pricină că un răstimp cam prea îndelungat s-au pierdut în experimente minore, cu regizori asemenea, aceasta se află tot acolo.
  După mulţi ani în care nu mai ştiam nimic, vreau să zic nimic artisticeşte notabil despre Naţionalul
  ieşean (poate cu excepţia Audiţiei,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Piesă caut final. Şi actori de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Ultima piesă a lui Luigi Pirandello, începută prin 1933 şi rămasă incompletă (actul III, Pirandello nu l-a scris niciodată – a murit în 1936, dar există un fel de reconstituire a fiului său, Stefano, căruia dramaturgul îi va fi povestit finalul; nici actul II nu e finalizat, doar actul I, publicat ca atare, sub titlul Fantasmele, e integral şi a făcut obiectul unor montări), Uriaşii munţilor se inspiră dintr-una – Furtuna şi Îngerul Osutăunu – dintre nuvelele volumului Novelle per un anno, incluzînd, prin tehnica (patentat pirandelliană) a teatrului în teatru, fragmente şi referinţe la o altă lucrare dramaturgică a aceluiaşi autor, Povestea copilului schimbat. Ideea centrală e întîlnirea dintre o trupă ciudată de teatru, ai cărei membri, ajunşi la faliment, se încăpăţînează să joace o piesă fără succes de public, şi un grup de inadaptaţi fellinieni, o comunitate în afara legii sociale, condusă de Vrăjitorul-Coltrone.
  Citeste tot pe Observator Cultural