editeaza

• 1
• 2

• Despre vertijuri, cu îngândurare… de Călin Ciobotari sursa: Spectator
  Am mers la Vertij (regia Mihai Măniuţiu, Teatrul „Aureliu Manea” Turda) încărcat deja sufletește cu frânturi din caietul de sală, locul unde Măniuţiu ne spune că „acest spectacol e despre mama mea, da, despre mama mea care suferă de Alzheimer, despre mama pe care nu am pierdut-o, despre mama mea care, însă, m-a pierdut, cu toate că e încă alături de mine. Cum poţi să exprimi o atare sfâșiere? Spectacolul e bazat pe textele scrise de-a lungul bolii ei, texte care încercau să exorcizeze panica şi durerea de care am fost cuprins…”.
  E un spectacol confesiune, un spectacol foarte personal, în care, printr-un limbaj complex, alcătuit din cuvinte mişcate, Măniuţiu şi mama sa devin protagoniştii solitari ai unui eseu despre despărţire. Alzheimer se numeşte micul demon care s-a cuibărit în fiinţa umană, înstrăinând-o, divizând-o de sine şi de celălalt, fractură de conştiinţă, lentă şi ireversibilă îndepărtare de cele ce sunt şi
  Citeste tot pe Spectator
• Sfâșieri de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Mihai Măniuţiu s-a apropiat de aceeaşi temă, a părintelui afectat de maladia Alzheimer, dintr-o perspectivă personală – experienţa dureroasă a îmbolnăvirii mamei sale –, ceea ce a dus la o abordare stilistică diferită. Măniuţiu a optat pentru un performance în care a condensat atît viziunea sa, exterioară, cu trauma pricinuită de neputinţa în ajutare, cît şi viziunea interioară, a bolnavului, a celui ce se multiplică în suferinţă, se separă de sine. Spectacolul se bazează pe două coregrafe-performere, Vava Ştefănescu şi Andreea Gavriliu, care funcţionează simbiotic. Vava şi Andreea au abordări diferite asupra dansului contemporan şi asta a servit aici, căci mişcarea frîntă şi momentele de nondans ale Vavei au funcţionat bine pe cursivitatea Andreei în ceea ce s‑ar putea numi „curgerea sincopelor“. Împreună cu trei actriţe, cele două performere construiesc un multiplu corp suferind, pulsatil în confuzie şi teamă.
  Citeste tot pe Dilema veche
• "VERTIJ", Teatrul “Aureliu Manea”, Turda. de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Un eseu impresionant, încărcat de sensuri multiple, rostit din “off,” era ilustrat scenic în stilul dansului contemporan. Mihai Măniuțiu, autor al eseului, relata ca într-un jurnal cu sensibilitate, durerea, revolta și uimirea privind o femeie vârstnică suferindă de Alzheimer. (Ulterior, citind caietul program al FNT, am aflat că autorul eseului se confruntă cu trecerea mamei sale în spațiul fantasmelor provocate de cumplita boală.) Din “off”, glasul inconfundabil al unui prețuit actor, Marcel Iureș, sugera emoția stărilor prin care trece fiul privind degradarea psihică a mamei. În scenă însă,“vertijul” stărilor descrise de povestitor, devenea o agitație uniformă gestual, întreprinsă perseverent de cinci femei tinere. Două dintre ele – Vava Ștefănescu și Andrea Gavriliu se detașau mereu în momente solistice, în aceiași manieră de expresie simplistă ca și întregul ansamblu din care făceau parte Flavia Giurgiu, Alexandra Dușa,
  Citeste tot pe Spectator
• Lumina de la capătul uitării - Vertij la FNT, 2015 de Ioana Brăilescu sursa: Agenda LiterNet
  Se poate traduce degradarea psihică în trăire corporală? Cum se poate vorbi despre o boală atât de complexă şi de neînţeles ca Alzheimerul şi cum poate fi ea transformată în act artistic, fără a leza, fără a interpreta, fără a simplifica? Dar mai ales, în ce măsură poţi fi obiectiv atunci când este vorba de propria mamă?
  Vertij este colaborarea dintre un regizor cu o experienţă amplă şi versatilă, două coreografe bombă, cinci corpuri dansatoare, când în armonie, când disonant şi un scenograf care, în sincron cu sunetul şi light design-ul, umplu o scenă goală şi o sală arhiplină cu lumini şi trăiri sinestezice. Rezultatul este un fractal impredictibil, coerent şi de neînţeles, întocmai ca evoluţia acestei boli, o evoluţie mereu diferită, dar sigură, în care este imposibil de tras linie între ce a fost şi ce a rămas dintr-un om. Corpurile dansatoarelor sunt în tensiune constantă, pierzând şi agăţându-se mereu de un control
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un spectacol-stare de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  E, până la un punct, un fapt bizar că Mihai Măniuţiu, unul dintre vârfurile regiei româneşti de azi, artist a cărui personalitate creatoare e dublată de aceea de eseist şi de scriitor de ficţiune, a scris o singură piesă de teatru.
  Piesă în lege, piesă cu conflict. Şi aceea demult, în vremea studenţiei. Iar pentru ca paradoxul să fie complet nu el a montat Avram Iancu, ci colegul său de promoţie, Alexandru Dabija, care şi-a pregătit astfel o frumoasă intrare în profesie. Intrare desăvârşită mai apoi, graţie spectacolului cu Îndoiala de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. În pofida acestui paradox, numele lui Mihai Măniuţiu a început să apară din ce în ce mai des pe afişele de teatru nu doar în calitatea esenţială a creatorului, aceea de regizor, ci şi în cea de înfăptuitor de texte. Şi aceasta pentru că, la un moment dat, Măniuţiu, prozatorul, sau Măniuţiu, poetul, se hotărăşte ori simte nevoia de a-şi transforma poemele
  Citeste tot pe Adevărul