Marele teatru de la Baia… (III) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
O comedie acidã, cu inflexiuni „negre”, un limbaj „tare” și tușe groase, a fost Vestul singuratic de Martin McDonagh (Teatrul 74, Târgu Mureș, regia Cristian Juncu). Piesa lui McDonagh face parte dintr-o serie ce definește dramaturgia extrem-contemporanã din întreaga lume. Aici avem de-a face cu un colț
încremenit parcã în timp dintr-o Irlandã aflatã parcã la capãtul lumii, așa cum liminar este cronotopul și în Portugalia lui Zoltan Egressy, în Nebunia noastrã… a lui Petr Zelenka – ambele jucate și în festivalul „Atelier” – ori într-un one man show canadian, Un village dans la bouche de Fred Pellerin. Contextele pot fi diferite, situațiile dramatice la fel, însã toate aceste texte, alãturi de multe altele nemenționate aici, constituie o terra paralelã, parcã neînregistratã pe hãrțile obișnuite. Deși, fie vorba între noi, între
lumea „realã”, „normalã” și aceastã lume de nedescris și evitat distanța poate fi uneori de o singurã ușã…
Vestul singuratic este povestea dezumanizãrii și reumanizãrii unor oameni demult desprinși de orice cod etic, declasați social și promiscuizați de existența lor fãrã orizont. Doi frați alcoolici, cinici, dezabuzați, din care unul și-a ucis tatãl, ca într-o derizorie parodie oedipianã, un popã și el alcoolic, ce-și deplânge cehovian comunitatea declasatã, o adolescentã agresivã, contrabandistã de alcool, evident, sunt eroii acestei întâmplãri ce frisoneazã tocmai prin umorul sãu. Tot ce e condamnabil uman – de la ura fațã de cel apropiat, șicanele mãrunte care pot duce la deznodãminte cumplite, iubirea transformatã în sordidã acuplare, cinismul gros, limba buruienoasã, viețuirea excesivã, apocalipticã – se vede aici, dincolo de un translucid zid ridicat de privitorul distant fațã de așa ceva se întâmplã
departe.
Piesa lui McDonagh nu e militantã social, ci reportericeascã, mai degrabã. E o narațiune dramaticã al cãrei mesaj subtil și emoționant este dragostea. Acea dragoste pe care toți cei trei bãrbați o poartã contrabandistei Girleen, durã, defeminizatã aparent, dar capabilã de sensibilitate și afecțiune în acest univers al minciunii și ipocriziei. Pragul de jos al mizeriei morale pare sã fi fost atins aici, unde un frate își ucide tatãl, iar celãlalt îl obligã sã-i cedeze legal toatã moștenirea rizibilã, pentru a nu-l turna. Vegheați de preotul cerșetor de alcool, hrãniți de rachiul tinerei contrabandiste, cei doi bãrbați se vor regãsi – aparent doar?, rãmâne ca fiecare privitor sã decidã – ca ființe umane. Moartea preotului și
declarația de dragoste postumã pe care Girleen i-o face acestuia – declarație nu neapãrat pentru un
bãrbat, ci pentru un om cu afect, este declicul acestei „schimbãri la fațã”. Este aceasta însã doar o întâmplare, sau un moment hotãrâtor? Asta nu reiese din trama textului dramatic. Cristian Juncu a mizat perfect pe orizontul „negru” al textului, exhibând foarte bine particularitãțile fiecãrui personaj, de la Coleman (Claudiu Istodor), fratele criminal, colecționar de figurine din plastic, la Valene (Nicu Mihoc), fratele „înlesnit”, ce-și lustruiește posesiv aragazul moștenit, la oscilantul pãrinte Welsh (Theo Marton), în care pâlpâie încã scânteia eticã, ori la dura Girleen (Serenela Mureșan), capabilã de neașteptate pusee de sensibilitate și feminitate.
Vestul singuratic este un spectacol crâncen, cu toate conotațiile proprii, figurate și argotice ale cuvântului. Este lumea descrisã aici de McDonagh atât de departe, pe o coastã îndepãrtatã a Irlandei? Iar dacã nu, câți avem puterea de a privi în ochii injectați de mizerie ai altora? Umanitatea și abjecția nu sunt stãri liminare, care sã se excludã reciproc. În mod straniu, piesa deloc militantã a lui McDonagh provoacã militantismul spectatorului. Mãcar pentru un moment.