Marele teatru de la Baia… (III) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
Seria spectacolelor așa-zicând „de dramã”prezentate la festivalul bãimãrean e destul de lungã, iar un eventual element de unitate a lor ar fi textele extrem-contemporane alese de regizori. În rest, producțiile au fost diverse, dupã temperamentul și grila de lecturã a creatorilor – fie ei directori de scenã ori actori.
Vis. Toamna de Jon Fosse, în regia lui Radu Afrim (Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, Arad), s-a desfãșurat departe de temperatura incandescentoniricã imaginatã regizoral și sesizabilã în câteva momente. În splendidul decor al lui Onisim Colta, baroc, coșmaresc, crepuscular, precum în filmele britanice cu iz gotic, dar fãrã doza de morbid a acelora, ci mai degrabã într-o cheie elegiacã, actorii n-au reușit sã se ridice la nivelul de sugestie poeticã pretinsã de trama textului și contextul scenic.
Piesa lui Fosse este mai degrabã un poem în replici, fãrã un fir roșu acțional lesne narabil. Întâlnirea unui bãrbat cu o femeie, într-un cimitir, cu prilejul unei înmormântãri, este prilejul unei confruntãri-tatonãri-interacțiuni afective, intime, desprinse de tot ce înseamnã spațiu-timp. Cimitirul cu lespezi anonime devine un mare univers al sinelui, cu fantomele ludice sau spaimele inevitabile ce-l populeazã.
Puterea de sugestie a decorului și a tensiunii dramatice induse de replicile piesei n-a fost concretizatã în jocul actoricesc, cel mai adesea stânjenit-stângaci, cu textul spus ca la cãminul cultural de Sorin Calotã (Bãrbatul), cu Ramona Dumitrean (Femeia) vãdit incomodatã de fractura relației cu partenerul de joc, cu Ovidiu Ghinițã (Tatãl) șters, prea puțin vizibil. Abia Adriana Ghinișã (Mama) s-a ridicat, în câteva secvențe, la nivelul impus de viteza de croazierã a spectacolului, demonstrând cã Vis. Toamna e o
montare de mare frumusețe și sensibilitate. La fel au demonstrat jocurile și dansurile echipei de
„dead dream boys”: Andrei Elek, Marian Parfeni, Emilian Mârnea, Adrian Bereznicu și Goran Mihailov, toþț de mare grație și agilitate, proaspeți ca niște demoni ludici. Vis. Toamna a fost, în festivalul bãimãrean, o reprezentație mult prea estompatã pentru a fi provocat senzații pregnante.
Arca lui Noe 2: Timp îndiguit, moarte eternă - Vis. Toamna de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
Corpul şi timpul. Efectul timpului asupra corpului. Şi asupra iubirii. Prea puţin timp ca să poţi ajunge la celălalt.
Într-o scenografie reproducînd la scara 1:1, cu fidelitate frisonantă, un cimitir pe ale cărui monumente funerare nu scrie nici un nume, spectacolul lui Radu Afrim de la Arad, Vis. Toamna de Jon Fosse, vorbeşte în şoaptă despre contracţiile şi dilatările timpului.
Trăim vremuri cronofage, timpuri pe fast-forward, fără memoria zilei de ieri, care consumă informaţia şi senzaţia de moment fără a păstra în amintire nici măcar fiorul. Lumea se naşte în fiecare zi ca şi cum ieri nici n-ar fi fost, lovită de efectul pervers al lui carpe diem, iar oamenii nu mai puterea de a urmări trecerea timpului nici măcar în propriul corp.
Mai mult decît oricare dintre spectacolele anterioare ale lui Radu Afrim, Vis. Toamna (a cărui premieră a avut loc acum două săptămîni la Arad) e o reflecţie scenică asupra trecerii timpului,
Citeste tot pe
Observator Cultural
Cănd vreau să mor, mă găndesc la tine de Marina Constantinescu sursa: România literară
L-am citit pe Jon Fosse în franceză, acum ceva timp. M-a tulburat foarte tare. Ca stil, ca scriitură, ca modalitate de a-şi duce şi de a-şi exprima obsesiile, de a vorbi despre iubire şi singurătate, despre sex şi moarte. Aparent monocrom. M-a mişcat libertatea pe care o dă cititorului şi, în aceeaşi măsură, regizorului. Fosse scrie, să zicem, în versuri, mici, fără rimă. Sînt replici scurte, egale, în care nu foloseşte nici un fel de punctuaţie, ca şi cum ar spune totul, absolut totul dintr-o singură suflare. Poţi să pui semnul întrebării sau al exclamării, poţi să pui punct, virgulă, punct şi virgulă exact acolo unde pofteşti. Astfel, sensurile sînt învîrtite de propria stare, de propria imaginaţie într-o libertate pe care o simţi desăvîrşită. Dacă drumul meu explorează interogaţia, drumul altcuiva poate să urmărească liniştea tăcerii afirmative. Sau neliniştea ei. Absenţele şi prezenţele se petrec, se caută, se substituie,
Citeste tot pe
România literară
Timp indiguit, moarte eterna de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
Corpul si timpul. Efectul timpului asupra corpului. Si asupra iubirii. Prea putin timp ca sa poti ajunge la celalalt.
Intr-o scenografie reproducind la scara 1:1, cu fidelitate frisonanta, un cimitir pe ale carui monumente funerare nu scrie nici un nume, spectacolul lui Radu Afrim de la Arad, Vis. Toamna de Jon Fosse, vorbeste in soapta despre contractiile si dilatarile timpului.
Traim vremuri cronofage, timpuri pe fast-forward, fara memoria zilei de ieri, care consuma informatia si senzatia de moment fara a pastra in amintire nici macar fiorul. Lumea se naste in fiecare zi ca si cum ieri nici n-ar fi fost, lovita de efectul pervers al lui carpe diem, iar oamenii nu mai au puterea de a urmari trecerea timpului nici macar in propriul corp.
Mai mult decit oricare dintre spectacolele anterioare ale lui Radu Afrim Vis. Toamna (a carui premiera a avut loc acum doua saptamini la Arad) e o reflectie scenica asupra trecerii timpului, a scurgerii iubirii si a incapacitatii de a comunica.
Citeste tot pe
Observator Cultural
Afrim deschide Atelierul de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
Cea de-a şaisprezecea ediţie a Festivalului internaţional de teatru experimental “Atelier”, desfăşurat la Baia Mare, s-a deschis cu spectacolul “Vis. Toamna” în regia lui Radu Afrim, pe un text al dramaturgului norvegian Jon Fosse, montare a Teatrului Clasic “Ioan Slavici” din Arad.
Spectacolul a fost prezentat în cadrul secţiunii “Portete în Atelier”, dedicată anul acesta regizorului Radu Afrim şi Teatrului 74 din Tîrgu-Mureş.
“Vis. Toamna” este un eseu despre moarte, despre suficienţa fiinţei umane, despre decrepitudine şi putrezire, despre efemer, despre caracterul volatil al iubirii, despre părinţi şi fii, despre amanţi, despre soţi şi soţii, despre fantome jucăuşe şi despre singura certitudine universală: sfârşitul. Totul se petrece într-un cimitir (scenografia e semnată de Onisim Colta), în acest altar închinat morţii, cu pietre funerare severe, vechi, năpădite de buruieni. Un bărbat şi o femeie obsedaţi de moarte se
Citeste tot pe
Cotidianul