Cel mai adesea, nu întîlnim la teatru, în România, persoane cu deficienţe de auz, de văz şi nici măcar locomotorii. Nu împărţim locurile de spectatori cu oameni comunicînd altfel decît noi – mai mult decît să vezi spectacole despre deficienţe, importantă este experienţa contactului direct, uman, cu diferitele, nesfîrşitele alterităţi din jurul nostru, căci dizabilităţile nu sînt o „temă“, ceva de povestit, sînt, pînă la urmă, viaţa obişnuită a unor oameni de lîngã noi.
Sigur, întrebarea ar fi: dar e teatrul (bazat, tradiţional, pe limbaj vorbit şi receptare vizuală live) o formă de comunicare adecvată ori accesibilă tuturor, n-ar perverti însăşi natura teatrului efortul accesibilizării lui?
Premiera de la Teatrul pentru copii şi tineret Gong din Sibiu cu Visînd glasuri, performance, să-i zicem (deşi nu e performance), senzorial (o „călătorie în lumea surzilor“) propus şi coordonat/regizat de Nicoleta Lefter, arată că,
Citeste tot pe
Observator Cultural
