N-am prejudecata celor care spun că romanele bune nu pot fi dramatizate fără a le fi pierdute semnificaţiile, nu mă simt cutremurată la gândul că, vai!, marile nume sau clasicii minori sunt rescrişi pentru scenă şi actualizaţi pentru publicul de azi. Dimpotrivă, mă bucură îndrăzneala de a prelungi, astfel, viaţa unei opere care, prin teatru, câştigă o existenţă nouă. Încremeniţii în conservă (conservatori li se mai spune) pot fi oripilaţi să vadă cum un tânăr regizor cutează să abandoneze frumuseţile epice pentru a câştiga puţină acţiune dramatică. Pentru aceştia, traducerea e trădare, a abandona un limbaj pentru altul e doar un experiment sortit eşecului.
O singură dorinţă am, în schimb, amănunt valabil, de altfel, pentru orice spectacol: pui în scenă un text pentru că doar acela poate comunica ceea ce vrei tu, ca artist, să spui acum. În cazul romanului satiric Viţelul de aur, această condiţie pare lesne de îndeplinit,
Citeste tot pe
Luceafărul