Reușită parțială de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Exegeții continuă să îl socotească pe Federico Garcia Lorca unul dintre cei mai importanți scriitori de literatură dramatică ai secolului trecut, opera sa e în continuare studiată în instituțiile de învățământ superior filologic și teatral, mai toată lumea știe că pe lângă Nunta însângerată și Casa Bernardei Albape fișa lui de creație mai figurează câteva texte importante, așa cum sunt Mariana Pineda, Yerma ori Minunata pantofăreasă sau Dragostea lui Don Perimplin cu Doòa Belisa. E multă pasionalitate în opera dramaturgului spaniol, multă trăire intensă, multă incandescență, senzualitate dusă până la limita demenței. Piesele dramaturgului spaniol oferă carevasăzică partituri generoase de natură să tenteze actorii. Tocmai de aceea e destul de greu de explicat de ce regăsim, în vremea din urmă, atât de rar în repertorii opera lui Lorca, iar dacă o regăsim ea e percepută mai degrabă asemenea unui de colac de salvare pentru normele actrițelor. Se montează la repezeală și destul de neglijent aproape în exclusivitate Casa Bernardei Alba, însă în pofida faptului că acest text a prilejuit câteva spectacole în ultimii 20 de ani, doar cel montat în 1994 de Felix Alexa pe scena Teatrului Național din București, cu Florina Cercel în rolul titular, îmi stăruie în memorie. Nunta însângerată a cunoscut o versiune scenică exemplară la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe și a propulsat definitiv în prim-planul vieții teatrale românești un regizor- Bocsárdi László - care a confirmat prin multe dintre înfăptuirile sale scenice ulterioare. Don Perimplin s-a mai jucat pe la Ploiești ori Rîmnicu Vâlcea și cam atât. Nici memoria proprie, nici rudimentarele mijloace de informare de care dispunem, în absența unei instituții a cărei menire ar fi aceea de a conserva și cultiva istoria spectacologiei românești și nici măcar atât de îndatoritorul domn Google nu mi-au sărit în ajutor așa încât îmi e imposibil să spun când a fost jucată ultima oară, pe o scenă românească Yerma. În ceea ce mă privește, recunosc că spectacolul de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, văzut în deschiderea ediției din anul 2010 a Festivalului Pledez pentru tine(ri), e primul în care iau cunoștință cu textul lui Lorca și altfel decât prin lectură.
Montarea de la Piatra Neamț, fundamentată pe o versiune scenică semnată de Ungvári-Zrini Ildikó, semnată regizoral de Béres László, e destul de departe de ceea ce s-ar putea numi spectacolul perfect. Dar neînsemnată nu e. Nu e nici suficient de tensionată, nici îndeajuns de suplă și precisă, nici atât de percutantă precum mi-aș fi dorit-o. Dar chiar și așa, am recunoscut în Yerma una dintre cele mai impresionante lucrări din literatura dramatică universală. Mersul drept, semeț pe care îl asigură spectacolului coregrafia datorată lui András Lóránt nu poate, din păcate, contracara deficitul de concentrare a materialului dramaturgic și nici deficiențele lucrului cu actorii, lipsuri care cad în sarcina și responsabilitatea directorului de scenă. E curios că edificiul scenic se înclină tocmai acolo unde spectacolul se bazează pe resursele teatrului dramatic și dobândește dorita siguranță în momentele lui dansate. Lucru ce se vede cu ochiul liber în primul rând în evoluția contradictorie a actorului Horia Suru, interpretul lui Juan, absolut fermecător dansând (în dansul final HorIa Suru e magistral), dar mult mai puțin convingător atunci când trebuie să rostească text. Altfel spus, și lucrul poate fi extrapolat și în cazul celorlaltor componenți ai distribuției, meticulozitatea, aspirația spre perfecțiune ce au caracterizat lucrul cu András Lóránt nu și-au aflat pandantul în celelalte compartimente din care ar fi urmat să se zămislească unitatea montării. Aceasta e deficitară, ea e generatoarea de rezerve ori insatisfacții. E cum nu se poate mai bine că spectacolul valorifică expresivitatea corporală a actorilor, e însă mult mai puțin bine că au fost lăsate de izbeliște calitatea și claritatea rostirii. Cu atât mai mult cu cât, deși dansul reprezintă o componentă de primă mărime în structurarea și articularea ansamblului, Yerma de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț contează, în chip esențial, pe o altă formulă stilistică predominantă, pe o altă matrice decât cea a teatrului-dans. Iată și motivul pentru care mă grăbesc să subliniez că, deși tentantă, compararea acestei montări cu cea a Nunții însângerate, în varianta amintită mai sus, e înșelătoare și foarte puțin profitabilă la o judecată ceva mai atentă. I se pot, așadar, reproșa multe - și multe lucruri de substanță, nu doar de detaliu - regiei lui Béres László, dar ar fi nedrept să nu i se recunoască și meritele. Tânărul director de scenă a citit Yerma într-o antiteză nedeclarată, dar asumată cu Casa Bernardei Alba. Această din urmă piesă e una de interior, totul se consumă în citadela, în cazemata durată de Bernarda, asediată numai de imaginea invocată sau de trecerile enigmatice ale lui Pepe Romano, care e o prezență absentă. În Yerma, dimpotrivă, toate întâmplările se petrec la vedere, satul, colectivitatea, privirea, destinul, împlinirile și vorbele celorlalți înseamnă prezențe reale și tot atâtea presiuni suplimentare pentru protagonistă și intimitatea ei, o protagonistă cel mai adesea cu nuanțe fine jucată de Isabela Neamțu, care astfel trăiește încă și mai acut obsesia sterilității ca și asediul celor din jur asupra propriei vieți și tragedii. Tocmai de aceea scenografa Dobre Kothay Judit a plasat în centrul scenei patul conjugal și tot din același motiv regizorul și semnatara decorurilor au recurs la o dublare a utilizării procedeului punerii în oglindă. Toate evenimentele, mai exact spus non-evenimentele, din casa Yermei și a lui Juan sunt comentate cenzurate și oglindite de colectivitate, iar ideea e abil relevată scenografic, cu consecințe benefice asupra ansamblului. Contribuie la aceasta întreaga distribuție, dinamica jocului ei, însă mențiuni speciale merită Andrea Gavriliu, mereu remarcabilul Cezar Antal (care semnează o apariție demnă de toată lauda în infirmul Victor, apariție marcată actoricește de însemnele virtuozității) și Lucreția Mandric, pe care aș fi dorit-o însă încă și mai pătima șă în secvența descântecului.
Yerma la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț e numai o reușită parțială. Dar chiar și astfel, ea înseamnă infinit mai mult decât orice bagatelă desăvârșit lustruită. Important e că, în pofida defectelor sale, spectacolul răspunde în bună parte imperativului formulat de Federico Garcia Lorca însuși care aprecia că teatrul cere ca personajele să apară pe scenă îmbrăcate în poezie, existând totodată în carne și oase. Trebuie să fie atât de umane, atât de tragice, legate de viață și de prezent cu atâta forță, încât să-și poată revela tradițiile, să-și facă înțelese durerile, iar buzele lor să redea valoarea cuvintelor pline de pasiune și de silă. Dacă și capitolele buze și vorbe ar fi fost mai bine acoperite în montare, reușita ar fi avut șansa de a fi deplină.
