Suprarealism cu... exemplificări de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Gellu Naum - scrie Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române – 5 secole de literatură (Editura Paralela 45, București, 2008) - este singurul nostru suprarealist veritabil. Naum este, precizează criticul, un nativ suprarealist, atât în poezie, cât și în proză sau în teatru. Scriitorului însuși, citat de Ion Cocora în prefața volumului de literatură dramatică Exact în același timp (Editura Palimpsest, București, 2003), îi plăcea să își afirme independența (de Tzara, de Ion Vinea, de Ilarie Voronca, de toți suprarealiștii români autentici sau doar autoproclamați), spunând despre sine că face suprarealism pe cont propriu. Și chiar după ce suprarealismul a devenit amintire, atât în ipostaza de curent deopotrivă literar, artistic și estetic, cât și în aceea, mult mai relevantă de stare de spirit, Gellu Naum a păstrat în scrierile sale ceea ce acesta avea mai definitoriu și mai prețios-metoda. Fapt certificat cu prisosință de Zenobia, deopotrivă poem sau pohemde iubire, cum îl socotea Monica Lovinescu, roman sau homan, așa cum îi spune Nicolae Manolescu, cel ce vede în respectiva operă cea mai organizată dintre toate prozele scriitorului. Se prea poate că această organizare (scrierea e împărțită în șapte capitole, fiecare cu nume distincte) să îi fi păcălit pe unii dintre exegeții literari ai Zenobiei. De altfel, a și fost o vreme când Zenobia a fost citit ca un roman autobiografic, cu puternice tente realiste, din care nu sunt însă cu totul evacuate valențele simbolice. În Zenobia întâmplările realiste, povestite de un personaj ce se recomandă Gellu Naum, sunt însă îndoite cu apa imaginației, cu elixirul febrei creatoare și a iubirii devoratoare ce îl macină pe tânărul Gellu Naum. E foarte adevărat că aici contrapunctul realistic la fantezie este permanent (Nicolae Manolescu). Însă, cartea este, în ansamblu, un mozaic de viziuni onirice, de întâmplări și personaje cu infrastructură mitico-simbolică foarte atent calculată, cum excelent observă Ion Pop (cf. Dicționar analitic de opere literare românești, vol. II, Casa Cărții de ªtiință, Cluj, 2007). Zenobia se bazează pe premisa că nimic nu e mai real decât plăsmuirile subconștientului, iar istoria nespus de frumoasă a Zenobiei are coerența specială a visului pe care doar în vis o poți descifra deplin(Ioana Pârvulescu).
Ce se întâmplă în spectacolul realizat la Sala Euphorion a Teatrului Național din Cluj de regizoarea Mona Marian, deopotrivă autoarea scenariului dramatic? Naratorul Gellu Naum (Cornel Răileanu) vrea să își deslușească și să își explice sieși și să ne explice și nouă, spectatorilor ciudata poveste de dragoste dintre tânărul Gellu Naum ( bine distribuit în rol tânărul Cristian Rigman, cu o prezență scenică din ce în ce mai ferm conturată) și frumoasa, enigmatica Zenobie (fragilă, serafică, cvasi-ireală, așa cum îi cerea rolul Romina Merei). Să lămurească și parcă mai ales să exemplifice faptele, să dea carnație personajelor. Nu, din păcate, Mona Marian nu recurge la o lectură în Braille a Zenobiei, așa după cum și-ar fi dorit-o Gellu Naum (Dacă ați închide ochii și v-ați trece ușor vârfurile degetelor peste ploaia de litere negre, sunt sigur că ați vedea odaia domului Sima...), ci la una apăsată, realistă, fermă. Asta înseamnă că și ea a fost păcălită de organizarea pe care am menționat-o mai sus. Regizoarea caută echivalențe vizuale clare pentru fiecare episod, pentru fiecare secvență, pentru fiecare detaliu, pentru fiecare frază, pentru fiecare cuvânt. Până și femeia uriașă cât lumea, despre care se face vorbire la un moment dat, către sfârșitul reprezentației, e ca atare vizualizată (decorurile și costumele sunt atent lucrate de Eugenia Tărășescu-Jianu). Spectacolul e minuțios elaborat pe secvențe, toate rolurile au substanță, au concretețe, poate chiar și acolo unde ar fi trebuit să fie grevate de o anume incertitudine. Mă gândesc aici, mai cu seamă la modul excesiv de concret în care Mona Marian îi cere lui Radu Lărgeanu să îl joace pe Dragoș. Da, efectul comic, tentele ironice sunt garantate, dar nu știu dacă ele nu sunt prea scump decontate în capitolul estetica și nota specific suprarealistă a montării. Fiecare parte a acestui puzzle scenic e laborios construită, actorii Petre Băcioiu (Domnul Sima), Miron Maxim (Petru), Maria Munteanu (Mama lui Naum), Eva Crișan ( Zoe-Olga, sora lui Naum), Angelica Nicoară (Maria), Silvius Iorga (Irina) își fac datoria. Anca Hanu (Iason) și Elena Ivanca (Gerda) merită laude suplimentare, iar Cristian Grosu semnează un admirabil recital actoricesc în rolul Constantin.Problemele cele mai serioase apar la îmbinarea secvențelor, o operație care numai în chip specific suprarealist nu e concepută și dusă până la capăt. Așa încât cei ce nu au citit Zenobia izbutesc prin intermediul spectacolului să ia cunoștință de conținutul textului, nu și de polimorfismul său.