editeaza

• 1
• 2
• 3

• La joacă. Cu Gellu Naum de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna - pag.33
  Trei spectacole pe texte ale ”ultimului suprarealist” român, Gellu Naum, au fost jucate între 7-9 octombrie la Cluj, în prima ediție a Întâlnirilor internaționale organizate de Teatrul Național. După cele trei Colocvii critice găzduite în ultimii ani și Zilele ”Sarah Kane” din 2008, Naționalul pare să-și fi profilat un program care să-l definească pe piața ”festivalieră” autohtonă. Accentul ar putea să cadă, așa cum s-a întâmplat acum, pe confluența literaturii - a poeziei, prozei ori dramei - cu arta scenei, pe recuperarea culturală și diminuarea fracturii dintre mediile culturale. Rămâne să vedem pe ce făgaș vor intra aceste Întâlniri, care anul acesta au reunit la Cluj scriitori, teatratori, critici de artă, plasticieni și muzicieni din lumea întreagă. Cele trei montări, de facturi diferite, de la dramatizare la spectacol-concert, au ”sintetizat”, într-o unitară manieră colorată, extrem-ludică și abilhermeneutică,
  Citeste tot pe Revista Tribuna - pag.33
• Călătorie în lumea lui Gellu Naum de Dana G. Ionescu sursa: Adevărul
  Literatura lui Gellu Naum, unul dintre cei mai importanţi poeţi români din a doua jumătate a secolului XX, este pusă în lumină de o apariţie editorială şi de un spectacol de teatru.
  Ceainăria Cărtureşti Verona din Capitală găzduieşte astăzi, la ora 18.30, lansarea albumului „Vârsta semnului... câteva dintre cele mai frumoase poheme", de Gellu Naum. Albumul editat de Casa Radio şi fundaţia care poartă numele poetului este alcătuit dintr-un volum ilustrat de Constantin Popovici şi două CD-uri. Apărută în seria „Colecţionarul de Voci" a Bibliotecii de poezie românească, în coordonarea Mariei Elena Negoescu şi a lui Horia Pop, cartea, o premieră editorială, cuprinde 52 de poeme ale scriitorului care s-a stins în 2001.
  Primul CD conţine înregistrări din Fonoteca de Aur a Radioului, constând în poezii citite la radio de Gellu Naum în perioada 1967-1991, iar pe cel de-al doilea, cei interesaţi vor putea asculta un document radiofonic:
  Citeste tot pe Adevărul
• Căci de ar fi, nu s-ar povesti de Alexandra Găujan sursa: Revista Echonox
  „A-l citi pe Gellu Naum e o bucurie fără limite, iar a încerca să sugerezi realitatea teatrală a poeticii lui Gellu Naum e o aventură de natura visului! Acum ţi se deschide o poartă de care nu poţi decît să treci şi să ajungi… în visul lui Gellu Naum…” (Mona Marian)
  Adaptarea romanului Zenobia (1985), în regia Monei Marian, a avut premiera la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” în martie 2011. O adaptare presupune, în primul rând, o anumită interpretare a originalului, aducând cu sine riscul deviaţiilor de neacceptat de către împătimiţii operei prime. Deşi aflându-mă (deocamdată) în afara cercului acestora din urmă, destul de rare au fost momentele în care am simţit piesa rezonând cu tonul lui Gellu Naum. Da, totul se petrece ca prin vis, dar nu prin unul şi acelaşi vis.
  Pornind de la comparaţia de pe prima pagină a sinelui naratorial cu un înotător subacvatic, întreaga piesă urmăreşte logica scufundării în ape tulburi.
  Citeste tot pe Revista Echonox
• Suprarealism cu... exemplificări de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Gellu Naum - scrie Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române – 5 secole de literatură (Editura Paralela 45, București, 2008) - este singurul nostru suprarealist veritabil. Naum este, precizează criticul, un nativ suprarealist, atât în poezie, cât și în proză sau în teatru. Scriitorului însuși, citat de Ion Cocora în prefața volumului de literatură dramatică Exact în același timp (Editura Palimpsest, București, 2003), îi plăcea să își afirme independența (de Tzara, de Ion Vinea, de Ilarie Voronca, de toți suprarealiștii români autentici sau doar autoproclamați), spunând despre sine că face suprarealism pe cont propriu. Și chiar după ce suprarealismul a devenit amintire, atât în ipostaza de curent deopotrivă literar, artistic și estetic, cât și în aceea, mult mai relevantă de stare de spirit, Gellu Naum a păstrat în scrierile sale ceea ce acesta avea mai definitoriu și mai prețios-metoda. Fapt certificat cu prisosință de Zenobia, deopotrivă poem sau pohemde iubire, cum îl socotea Monica Lovinescu, roman sau homan, așa cum îi spune Nicolae Manolescu, cel ce vede în respectiva operă cea mai organizată dintre toate prozele scriitorului. Se prea poate că această organizare (scrierea e împărțită în șapte capitole, fiecare cu nume distincte) să îi fi păcălit pe unii dintre exegeții literari ai Zenobiei. De altfel, a și fost o vreme când Zenobia a fost citit ca un roman autobiografic, cu puternice tente realiste, din care nu sunt însă cu totul evacuate valențele simbolice. În Zenobia întâmplările realiste, povestite de un personaj ce se recomandă Gellu Naum, sunt însă îndoite cu apa imaginației, cu elixirul febrei creatoare și a iubirii devoratoare ce îl macină pe tânărul Gellu Naum. E foarte adevărat că aici contrapunctul realistic la fantezie este permanent (Nicolae Manolescu). Însă, cartea este, în ansamblu, un mozaic de viziuni onirice, de întâmplări și personaje cu infrastructură mitico-simbolică foarte atent calculată, cum excelent observă Ion Pop (cf. Dicționar analitic de opere literare românești, vol. II, Casa Cărții de ªtiință, Cluj, 2007). Zenobia se bazează pe premisa că nimic nu e mai real decât plăsmuirile subconștientului, iar istoria nespus de frumoasă a Zenobiei are coerența specială a visului pe care doar în vis o poți descifra deplin(Ioana Pârvulescu).
  Ce se întâmplă în spectacolul realizat la Sala Euphorion a Teatrului Național din Cluj de regizoarea Mona Marian, deopotrivă autoarea scenariului dramatic? Naratorul Gellu Naum (Cornel Răileanu) vrea să își deslușească și să își explice sieși și să ne explice și nouă, spectatorilor ciudata poveste de dragoste dintre tânărul Gellu Naum ( bine distribuit în rol tânărul Cristian Rigman, cu o prezență scenică din ce în ce mai ferm conturată) și frumoasa, enigmatica Zenobie (fragilă, serafică, cvasi-ireală, așa cum îi cerea rolul Romina Merei). Să lămurească și parcă mai ales să exemplifice faptele, să dea carnație personajelor. Nu, din păcate, Mona Marian nu recurge la o lectură în Braille a Zenobiei, așa după cum și-ar fi dorit-o Gellu Naum (Dacă ați închide ochii și v-ați trece ușor vârfurile degetelor peste ploaia de litere negre, sunt sigur că ați vedea odaia domului Sima...), ci la una apăsată, realistă, fermă. Asta înseamnă că și ea a fost păcălită de organizarea pe care am menționat-o mai sus. Regizoarea caută echivalențe vizuale clare pentru fiecare episod, pentru fiecare secvență, pentru fiecare detaliu, pentru fiecare frază, pentru fiecare cuvânt. Până și femeia uriașă cât lumea, despre care se face vorbire la un moment dat, către sfârșitul reprezentației, e ca atare vizualizată (decorurile și costumele sunt atent lucrate de Eugenia Tărășescu-Jianu). Spectacolul e minuțios elaborat pe secvențe, toate rolurile au substanță, au concretețe, poate chiar și acolo unde ar fi trebuit să fie grevate de o anume incertitudine. Mă gândesc aici, mai cu seamă la modul excesiv de concret în care Mona Marian îi cere lui Radu Lărgeanu să îl joace pe Dragoș. Da, efectul comic, tentele ironice sunt garantate, dar nu știu dacă ele nu sunt prea scump decontate în capitolul estetica și nota specific suprarealistă a montării. Fiecare parte a acestui puzzle scenic e laborios construită, actorii Petre Băcioiu (Domnul Sima), Miron Maxim (Petru), Maria Munteanu (Mama lui Naum), Eva Crișan ( Zoe-Olga, sora lui Naum), Angelica Nicoară (Maria), Silvius Iorga (Irina) își fac datoria. Anca Hanu (Iason) și Elena Ivanca (Gerda) merită laude suplimentare, iar Cristian Grosu semnează un admirabil recital actoricesc în rolul Constantin.Problemele cele mai serioase apar la îmbinarea secvențelor, o operație care numai în chip specific suprarealist nu e concepută și dusă până la capăt. Așa încât cei ce nu au citit Zenobia izbutesc prin intermediul spectacolului să ia cunoștință de conținutul textului, nu și de polimorfismul său.