Chiar dacă nimeni nu moare în acest spectacol, moartea e acolo la fiecare pas, are o grămadă de nume şi primul dintre ele e indiferenţa. Paradoxal este că majoritatea personajelor sunt departe de a fi indiferente, ci dimpotrivă, reacţionare.
Nu ştiu cum să numesc, unde să încadrez ultima „producţie“ (iată că tocmai am numit) semnată Theo Herghelegiu. Aş spune că e un manifest sincretic, ca să folosesc un clişeu de pe vremea Cântării României. Şi când spun manifest, mă gândesc la prima definiţie din dicţionar, la sensul de „citeşte şi dă mai departe“. Mă gândesc însă, şi toate se potrivesc, şi la celelalte. Este un summum al tuturor textelor scrise după Revoluţie despre „Revuluţie“, despre tranziţie şi basmul că va trece, despre alienare, spasme, disperare, revoltă, otrăvire lentă, sfârşitul speranţei şi, în final, ştreangul depresiei. Chiar dacă nimeni nu moare în acest spectacol, moartea e acolo la fiecare pas,
Citeste tot pe
Revista 22
