editeaza

• 1
• 2

• Babele supreme de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Combinatia rezultata din geniul actorilor de la Odeon si dezinhibarea completa a regizorului transforma bizarul muzeu cu animale impaiate in care ai senzatia initiala ca ai nimerit intr-o lume vie. Daca spui ca in cel mai recent spectacol al regizorului Radu Afrim e vorba despre batranete, risti sa faci oamenii sa renunte sa-l vada. Dar vestea cea buna este ca Joi.megajoy, dupa textul dramaturgului maghiar Katalin Thuroczy (intitulat initial Joisarbatoare, traducerea Anamaria Pop) chiar este o mare bucurie pentru spectator. Combinatia rezultata din geniul actorilor de la Odeon si dezinhibarea completa a regizorului transforma bizarul muzeu cu animale impaiate in care ai senzatia initiala ca ai nimerit intr-o lume vie. Ma rog, aproape vie, fiindca agitatia bezmetica a batraneilor stransi in casa Zsuzsei (Dorina Lazar), care le ofera o cina in fiecare zi de joi, are ca motor, de fapt, o uriasa teama de final. Dar cine e mai viu decat cel ce stie ca se apropie vertiginos de moarte?
  Citeste tot pe Gândul
• La masă cu Istoria de Magdalena Boiangiu sursa: Agenda LiterNet
  Pensionarii din piesa joi.megaJoy de Katalin Thuróczy (Teatrul Odeon, regia Radu Afrim) nu stau la coadă la medicamente şi nu se plâng că nu le ajung banii. Ei beau şi mănâncă din cât au şi sunt veseli pentru că viaţa - dorinţele şi dezamăgirile - continuă.
  De la un prag încolo, bătrânii nu mai au vârstă, ei nu se mai deosebesc între ei decât prin medicamentele pe care le iau; lupta lor pentru a păstra ceva din demnitatea şi amintirile fericirii din trecutul lor este patetică, grotescă, înfrângerea e conţinută în începutul fiecare gest de revoltă. La Budapesta, insuportabila neputinţă nu aparţine doar oamenilor, ci şi Istoriei: rana Trianonului, războaiele pierdute, persecuţiile din perioada comunistă, căsniciile ratate, amorurile nefericite dau combinaţii dintre cele mai ridicole configurând poveştile unor caractere, reduse acum la ceea ce mănâncă, la ceea ce elimină şi la ceea ce izbutesc să-şi amintească despre frustrările
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Între geriatrie şi amintiri din tinereţe de Alexandru Bumbas sursa: Yorick
  Teatrul Odeon din capitală a reluat recent un spectacol mai vechi-„Joi.megaJoy” de Katalin Thuroczy, în regia lui Radu Afrim. Un prilej de bucurie pentru spectatorii afrimieni şi nu numai, însă şi o iniţiativă interesantă întrucât, într-o perioadă tulbure în care spaţiul teatral bucureştean resimte acut lipsuri şi îngrădiri de tot felul, reluarea unui spectacol de vârf nu poate fi decât apreciată.
  Cel mai „neafrimian” spectacol al lui Radu Afrim îmi pare „Joi.megaJoy” şi asta pentru că, de la premiera lui din 2007 şi până astăzi, am avut şansa să urmăresc evoluţia (a se înţelege „transformarea”) conceptului artistic al acestui regizor, până în punctul în care a reuşit să creeze formula perfectă de spectacol ce poartă marca „spectacol de Radu Afrim”.
  Prin excelenţă un creator al post-modernismului, cu influenţe avangardiste şi profund suprarealiste, Radu Afrim face din „Joi.megaJoy” un spectacol aparte,
  Citeste tot pe Yorick
• Megapetrecerea de la Odeon de Doina Papp sursa: Revista 22
  Sa fie oare vorba doar despre batrani decrepiti în aceasta piesa a autoarei maghiare Katalin Thuroczy? Chiar daca ei sunt cei care domina scena în cele mai grotesti ipostaze, din cand în cand perspectiva se largeste si în scena se insinueaza tema fetisului, a dependentei de un trecut evenimential care nu are întotdeauna gust de romanta. In decor apare un paun împaiat, iar cele mai aplaudate momente sunt cupletele pe care le intoneaza nostalgic personajele. Printre randuri întelegem ca existenta acestor oameni nu mai poate fi reînviata de nici o revolutie. Ei persevereaza în mod absurd într-un trecut apasator, fara nelinisti metafizice.
  Prin atitudinea ironica a regizorului ai fi tentat sa crezi ca Radu Afrim vrea sa ridiculizeze cu tot dinadinsul aceasta lume de fosti care dispare la un moment dat în negura salii. (Ce frumos final ar fi fost acesta!) Dar, dincolo de sarja uneori cam groasa, razbate un zambet îngaduitor care l-a facut pe regizor sa gaseasca fiecarui actor
  Citeste tot pe Revista 22
• Nostalgii şi piftii de Dan Boicea sursa: Adevărul
  joi.megaJoy“, spectacolul Teatrului Odeon din Bucureşti, recuperează copilăria bătrâneţii, memoria sexualităţii şi ludicul ante-mortem. Când tăcerile devin de neoprit şi devorează toate sunetele din sufrageria Zsuzsei, înseamnă că ei mănâncă. Supa de găină le astupă limbuţia. Ei tac doar când sorb.
  Între felurile de mâncare, însă, ei sunt drăcoşi ca nişte copii şi amestecă într‑un mare castron invizibil, cu un mixer la fel de metaforic, toate amintirile lor zgomotoase. La comun, viaţa lor capătă consistenţă, iar trecutul devine o pastă dulce, care le rămâne lipită pe creier şi pe degete.
  În fiecare joi, Zsuzsa (Dorina Lazăr) îi ademeneşte la o masă nesfârşită, cu o supă bine ticluită, care îi vindecă de foame, de riduri şi de tristeţe. Agapa lor desfrânată, cu piftie, caltaboşi, tăiţei cu varză, lămâie, vin, şampanie şi piper devine tribuna la care fiecare urcă pentru a toasta pentru sine însuşi,
  Citeste tot pe Adevărul
• Nostalgia de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Cît de importantă este pentru un actor şi pentru o trupă întîlnirea cu un regizor nu mai este cazul să spun eu aici. Cît de decisiv pentru atmosfera unui spectacol este cheful actorilor de a juca, de a fi cu adevărat acolo, iar nu mai este locul să amintesc. Plăcerea repetiţiilor, chimia petrecută acolo, seducţia regizorului, pasiunea actorilor, felul în care se simt şi merg împreună spre o întîlnire nu doar artistică, miza unui text cred că se pot intui într-un spectacol. Uneori, dincolo de forma finită. Timpul repetiţiilor poate să fie unul preţios, major. Aşa mi se pare că stau lucrurile în cazul spectacolului joi.megaJoy de la Teatrul Odeon, în regia lui Radu Afrim şi scenografia lui Vittorio Holtier. Am simţit bucuria cu care este jucat şi am descoperit-o şi pe cea cu care a fost făcut. Şi nu cred că mă înşel. Am admirat, încă o dată, clasa actorilor din acea generaţie pentru care teatrul a fost şi este totul. Şi m-am gîndit că
  Citeste tot pe România literară
• Un cantec pentru varsta senectutii de IuliA Popovici sursa: Ziua
  "Cine n-are batran sa-si cumpere", spune o vorba din popor. Zsuzsa (Dorina Lazar), care nu mai e, nici ea, tanara de mult, isi are batranii ei: in fiecare joi, Mana, Hilda, Istvan, Adel, Ameliedraga si, mai ales, mult-pretuitul Sandor iau masa acasa la Zsuzsa, printre ramasitele veselei de Sevres si recent achizitionate pahare de plastic, din care hapaie supa cu taietei, caltabosi si taietei cu varza si dau pe gat licori care-ar putea fi vin de Tokay (sau nu). Intre timp, vorbesc despre bacalaureatul de acum 40 de ani, repetat din cauza lui Mana (Irina Mazanitis), despre barbati (si, eventual, femei), aventuri si glorii de altadata (de dinainte sa vina comunismul; pentru ei, asa ceva n-a existat niciodata).
  Piesa lui Katalin Thuroczy "Joisarbatoare" (tradusa in romaneste de Anamaria Pop si publicata, de curand, intr-un volum de autor, "Anotimpul V", aparut la Unitext) e un discurs rafinat despre o lume mortificata, dar rapace in foamea ei de supravietuire, care paraziteaza lumea vie,
  Citeste tot pe Ziua
• ...ca brazii de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminic[
  Intrucat o publicatie de cultura care incheie anul, anotimpul, stagiunea s.a.m.d. fara sa fi facut un bilant, sa fi alcatuit un clasament, sa fi propus un top (vorba englezeasca insemnand pe Dambovita nu, ca pe Tamisa, varf - ori, ma rog, zona superioara -, ci tot clasament, dar mai cu glant) nu este luata in serios nici macar de propriii ei colaboratori, se supune si Scena acestei mode si incearca, prin articolul de fata si prin cele ce-l incadreaza, sa le ofere cititorilor, fie si cu intarziere, o priveliste sintetica a anului 2006 pe scenele romanesti.
  Nu insa producand liste de nume si titluri (rezervam acestei distractii lunile "moarte" de vara), ci abordand, din felurite unghiuri, realitatea unui interval de timp pe care il vor conspecta in scurta vreme, la randul lor, mai intai nominalizarile la Premiile UNITER si apoi distinctiile propriu-zise. Un interval de timp generic (anul calendaristic) ce tinde sa-l inlocuiasca treptat pe acela specific (anul teatral,
  Citeste tot pe Ziarul de duminic[
• Cadavrul viu din dulapul plin de amintiri de Magdalena Boiangiu sursa: Cotidianul
  Pensionarii din "joi.megaJoy", regizat de Radu Afrim, nu stau la coada la farmacie. Sint veseli pentru ca viata - dorintele si dezamagirile - continua.
  De la un prag incolo, batrinii nu mai au virsta, ei nu se mai deosebesc intre ei decit prin medicamentele pe care le iau, lupta lor pentru a pastra ceva din demnitatea si amintirile fericirii din trecutul lor este patetica, grotesca, infringerea e continuta in inceputul fiecarui gest de revolta. La Budapesta, insuportabila neputinta nu apartine doar oamenilor, ci si Istoriei: rana Trianonului, razboaiele pierdute, persecutiile din perioada comunista, casniciile ratate, amorurile nefericite dau combinatii dintre cele mai ridicole, configurind povestile unor caractere, reduse acum la ceea ce maninca, la ceea ce elimina si la ceea ce izbutesc sa-si aminteasca despre frustrarile erotice.
  Autoarea Katalin Thuroczy aduna aceasta lume ciudata si totusi atit de familiara in jurul unei mese imbelsugate si sordide in acelasi timp,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Cum trec anii si regimurile de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
  Noua femei si trei barbati, aceasta este distributia spectacolului "joi. megaJoy", al lui Radu Afrim de la Teatrul Odeon. Piesa scriitoarei maghiare Thuroczi Katalin este una despre batranete si nostalgie in mileniul trei... Povestea celor 11 batrani care stau la masa cu un singur tanar, batranicios si acesta, trezeste rasul spectatorilor, desi nu o data ea este aceea a degradarii umane din cauza varstei. Dupa ce a pus in scena obsesiile sexuale ale parintilor, Radu Afrim merge mai departe, caci si acesti bunici isi mai aduc aminte de sex, ba chiar doi dintre ei incearca sa-l puna in practica sub ochii spectatorilor. Evocarea unei lumi stralucitoare, cea a unei belle epoque intarziata, din Unga-ria postimperiala, se impleteste, pe scena, cu amintirile intime si cu acelea ale dezastrului comunist care a maturat toata acea lume de oglinzi si sclipiri ce mai ramasese din Imperiul Austro-Ungar.
  Altfel piesa are o constructie asupra careia s-ar putea obiecta: se poate merge cu evocarile
  Citeste tot pe România Liberă