„4 3 2“ cade pe umerii criticii

publicat:
07.08.08
in sectiunea:
trimite si altora
După ce şi-a început cariera jurnalistică făcând critică literară A.O. Scott s-a reprofilat începând cu 2000 pe critică cinematografică fiind unul dintre cei care semnează constant în “New York Times”.

După un coup de foudre cu cinematografia românească A.O. Scott a făcut cu sprijinul ICR New York o călătorie la locul faptei Bucureşti în urma căreia a scris pentru celebrul ziar unul dintre cele mai cuprinzătoare materiale despre cel mai nou “val” cinematografic din România.


Ştiu că sunteţi unul dintre cei mai activi susţinători ai cinematografiei române recente. Cum aţi intrat în contact cu ea?

Ca majoritatea criticilor non-români la Festivalul de Film de la Cannes.

Prima oară în 2002 iar apoi în 2005 când “Moartea domnului Lăzărescu” a câştigat Premiul “Un certain regard”. Criticii de film americani merg la acest festival căutând noi forme de cinema din diferite părţi ale Europei pentru că 99% dintre filmele lansate în SUA sunt producţii locale acesta fiind cel mai mare procentaj din lume.

Există câteva companii mici de distribuţie pentru filme non-americane dar sunt marginale sunt excepţii. În New York şi într-o anumită măsură în Los Angeles mai găseşti filme din afară dar în rest lipsesc. Dar de regulă mergem în Franţa să vedem ce se întâmplă în afara Hollywodului şi se pare că la fiecare doi ani apare un fel de boom dintr-o altă parte a lumii. În ceea ce priveşte cinematografia românească în ultimii ani au tot fost prezentate filme pelicula lui Cristi Puiu “La est de Bucureşti” “California Dreamin’” iar când a apărut “4 3 2” toată lumea aflase de filmele româneşti ştia oarecum la ce să se aştepte.

Iar cei care acum câţiva ani nu prea ştiau multe despre filmele româneşti aşteptau şi ei anul trecut să vadă “filmul cu avortul” care a fost climaxul. Când m-am întors de la Cannes m-am gândit că toţi aceşti cineaşti majoritatea de vârstă cu mine în jur de treizeci de ani sunt un fenomen foarte interesant şi că ar trebui să mă duc în România să văd ce se întâmplă cu ei. În general nu prea fac asta pentru că fiind critic vin filmele la mine nu mă duc eu la ele. Aşa că m-am dus la Bucureşti să văd cum stau de fapt lucrurile.

Se pare că v-a plăcut la Bucureşti aţi scris un articol de şase pagini pentru “New York Times”.

Da mi-a făcut o mare plăcere să-l scriu deşi a fost oarecum frustrant. Oricât de mult spaţiu ai avea tot timpul rămân lucruri nespuse. Aşa că o mulţime de lucruri pe care le-am aflat despre cinematografia română au rămas pe dinafară.

În orice caz ce mi s-a părut important a fost nu neapărat că ar exista un stil unitar în cinematografia recenetă ci o abordare asemănătoare în ceea ce priveşte naraţiunea şi personajele. Îmi place sinceritatea lor şi în acelaşi timp faptul că sunt bine construite şi sofisticate în acelaşi timp.

În articolul dvs. din “New York Times” susţineţi că există un nou val de regizori români afirmaţie cu care Cristi Puiu nu era de acord spunând că există doar indivizi care creează independent unul faţă de celălalt. Cine detectează valurile tendinţele şi cine le promovează?

Chiar cred că există o nouă generaţie că nu e vorba doar de o coincidenţă. Cu toţii erau cel puţin adolescenţi la Revoluţie avuseseră o experienţă a comunismului dar erau suficient de tineri cât să-şi ia vieţile de la capăt şi cât să trăiască tot ce a urmat prin prisma a ceea ce se petrecuse înainte.

Iar astăzi la mai bine de 15 ani pot spune toate aceste poveşti. Atunci când o ţară trece prin ce a trecut România intervine un decalaj până să poţi pune pe tavă toate aceste poveşti nu le poţi spune imediat. Iar ei mi se par că fac parte din primul val de regizori care au făcut asta. Desigur nu toate aceste filme au o legătură cu trecutul în România se întâmplă în acest moment o mulţime de lucruri despre care se pot face filme de la viaţa socială până la întâmplări de zi cu zi.

Un film ca “Boogie” de pildă este foarte ancorat în prezent e o poveste la scară mică şi are implicaţii destul de ramificate despre ceea ce se întâmplă în acest moment. Dar repet nu cred că este un accident faptul că aceşti regizori din aceeaşi generaţie au această nevoie şi această posibilitate de a-şi spune poveştile. În ceea ce priveşte afirmaţia că nu există un val ci doar indivizi aici intervine diferenţa dintre critici şi artişti. Acestora din urmă s-ar putea să le displacă total faptul că întotdeauna criticii analizează şi cataloghează.

Cred că artiştii preferă şi au tot dreptul să se perceapă ca indivizi separaţi de orice şcoală sau tendinţă. Pe de altă parte e oarecum justificată această poziţie pentru că nu te uiţi la un val de filme ci la filme luate separat. O altă întrebare pe care o puneam în articol şi care mi se pare importantă este ce urmează. Mai mult decât ce se întâmplă acum contează cum vor continua ei să lucreze cum îşi vor construi cariera şi cum îi vor susţine pe alţi artişti.

În ultimii ani au tot apărut valuri cinematografice din Europa de Sud-Est care au prins foarte bine la public şi critică. Au fost sârbii ungurii acum românii. Credeţi că sud-est europenii au devenit cool?

(râde) Se prea poate. Am ceva experienţă cu această zonă şi într-adevăr are ceva special. Probabil că e vorba despre un amestec cultural specific. Cred că are legătură cu istoria recentă şi cu situarea acestei zone: între Occident şi Turcia fostul bloc sovietic Rusia şi aşa mai departe aşa că primeşte foarte multe influenţe.

Au un soi de ironie şi un fel de simţ al absurdului foarte puternic. În filmele lui Kusturica de exemplu totul este amestecat oraşul cu viaţa de la ţară şi tot aşa.

Spuneaţi în articol că aţi văzut mulţi români râzând la “4 3 2”. De ce credeţi că au genul ăsta de raportare la o chestiune tragică în fond?

Poate fi un mecanism de supravieţuire de asumare. Când m-am apucat să citesc despre România am aflat că pe vremea lui Ceauşescu bancurile şi glumele erau foarte importante ele fiind una dintre puţinele căi prin care puteai spune ceea ce oficial îţi era interzis.

Şi “Moartea domnului Lăzărescu” un film foarte sumbru de altfel are ceva foarte amuzant un umor sec şi absurd. Iar atitudinea asta îmi place este un răspuns anti-melodramatic la o situaţie foarte dramatică. Ceea ce mi se pare mult mai bine decât opusul aşa cum se întâmplă în filmele americane.

Un spectator român poate avea o lectură mai degrabă biografică a unui film de genul ăsta. Credeţi că sunt mari diferenţele de receptare între publicul român şi cel non-român?

La urma urmei avem şi noi probleme cu sistemul de sănătate (râde). Şi avem “ER” una dintre sursele de inspiraţie ale lui Cristi (Puiu n.red.) aşa că drama de spital este un gen cu care suntem obişnuiţi. Multe dintre filmele astea se focusează pe aspecte din viaţa reală. Unii ar putea fi sceptici întrebându-se de ce să meargă la cinema să vadă chestii din viaţa obişnuită însă mie îmi plac la nebunie pentru că îţi arată cât de diferite sunt vieţile oamenilor din alte părţi ale lumii dar în acelaşi timp cât sunt de accesibile.

Mă gândesc la “12:08” care mi se pare cel mai românesc film din ultima perioadă. Nimeni din afară nu i-ar înţelege titlul care la fel ca şi filmul e o glumă de interior. Dar povestea ar sens şi în afara acestei glume asta este latura lor genială că reuşesc să traducă toate aceste glume. Şi cred că reuşesc să facă asta fără să se străduiască prea tare. Cred că dacă reuşeşti să spui o poveste cu destulă încredere în abilitatea ta de a o spune totul curge de la sine.

Dacă tot am vorbit de cinemaul est-european ce credeţi despre efectul “Borat”?

Mie mi s-a părut un film foarte amuzant am râs pe bune de multe ori. Dar a fost foarte interesant să vorbesc despre el în România. Pentru că celor mai mulţi li s-a părut ofensator. Mi s-a părut mult mai crud faţă de americani obiecţia mea a fost legată chiar de felul în care sunt trataţi americanii.

Şi-a ales nişte ţinte uşoare pentru că de americani ştim cu toţii că este foarte uşor să faci mişto. Şi dacă cei din Kazahstan sunt la urma urmei nişte ficţiuni americanii sunt reali. Poate că te simţi bine râzând de ei dar nu este cel mai etic râs. Întrebarea care mi se pare importantă este dacă Borat face mişto de oamenii din acele părţi ale lumii sau de percepţia noastră asupra lor. Ce e interesant e că în acelaşi timp în Kazahstan se fac nişte filme foarte bune cum ar fi cel care a luat anul acesta “Un certain regard”.

Apropo de Borat şi de călătorii cum vi s-a părut România? Cum v-aţi imaginat-o şi cum aţi găsit-o?

Nu ştiam exact la ce să mă aştept. Mai fusesem în Iugoslavia prin anii ’80 şi prin alte ţări ale blocului sovietic aşa că nu eram complet nefamiliar. Dar nu ştiam la ce să mă aştept în afară de ce văzusem în filme. În Bucureşti am avut momente când ar fi putut să fie orice altă capitală europeană cu multe magazine cu tineri îmbrăcaţi într-un anume fel dar şi momente în care parcă mă întorsesem în timp.

Nu în anii ’80 ci în plină epocă stalinistă. Faptul că România şi-a început tranziţia mai târziu decât alte ţări est-europene te face să te gândeşti la cum era de pildă Praga în urmă cu vreo 15 ani. Dar mi s-a părut plin de viaţă m-am simţit tânăr şi energic. Aici totul mai ales în ceea ce priveşte artele şi cultura totul este profesional: totul se reduce la bani carieră şi celebritate. Acolo lucrurile sunt încă în faza în care un grup de prieteni se poate aduna să pornească o revistă sau să-şi facă un proiect de teatru.

Pe de altă parte e haosul instituţional şi asta mi s-a părut partea cea mai grea şi neplăcută. În plus o altă diferenţă fundamentală între Europa şi America: prezenţa statului în domeniul culturii. Aici nu există un minister al Culturii sau un CNC aşa că e interesant să te gândeşti care este traseul instituţional al acestor filme despre care discutăm.

Cât de mult influenţează criticul viaţa unui film?

Depinde de film. Şi depinde de critic. La nivelul superproducţiilor comerciale nu prea contează. În cazul lui “Batman” de exemplu e interesant să citeşti ce spun criticii dar nu afectează box office-ul. În schimb din postura de critic poţi să-i faci pe oameni să meargă la cinema simţindu-te astfel parte dintr-un eveniment mai cuprinzător dar asta doar în cazul aşa-numitelor filme de artă. “4 3 2” s-a descurcat foarte bine în America în parte datorită vocilor criticii care a spus cititorilor şi spectatorilor că acesta este un film care merită văzut.

Pe de altă parte când ai de-a face cu filme ca “Sex and the City” sau “Indiana Jones” marketingul şi industria publicităţii au grijă ca toată lumea să afle despre ele. Pe când în cazul “4 3 2” sau “Vieţile altora” mai totul cade pe felia criticilor inclusiv oferirea unor informaţii elementare despre ele. Dar depinde de la caz la caz: uneori promovăm şi lăudăm aceste filme mici care ajung să aibă succes alteori le promovăm fără nici un rezultat.

Poate o critică negativă să distrugă un film?

Nu ştiu. Ce-i drept putem face rău unui film în aceeaşi măsură în care îl putem ajuta. Sigur poţi da cu un film de pământ dar nu mi se pare că ar fi foarte util s-o faci agresiv şi brutal. Pe de altă parte însă există filme care merită să fie făcute praf. Am fost uimit să vorbesc cu critici români care mi s-au părut incredibil de duri. Vorbeam de exemplu despre “4 3 2” sau “12:08” şi ei îmi spuneau: da este un film mare DAR. Exista mereu un “dar”. De regulă aveau obiecţii foarte precise legate de un cadru anume sau de o replică.

De ce credeţi că se întâmplă asta? Să fie din cauză că europenii sunt obişnuiţi cu o cultură a filmelor de artă ceea ce-i face mai exigenţi?

Nu ştiu exact poate că e un fel de reacţie venită împotriva unei recunoaşteri globale. Dacă toată lumea vine cu surle şi trâmbiţe la adresa lor trebuie să arătăm că în fond e un film imperfect. Iar atunci când e vorba de o industrie mai mică de o comunitate mai mică există mai degrabă un spirit de colaborare între critici şi regizori. America în schimb e foarte mare iar distanţa dintre critici şi regizori e mai mare. Nu mă văd în postura de a da sfaturi unui cineast american de pildă în vreme ce în Europa şi în România implicit legătura dintre aceste două părţi este mai puternică. Eu mă consider mai degrabă un surogat de public.

Credeţi că cinematografia din România ar putea să devină mai cunoscută cu resursele sale interne sau ar avea nevoie de ajutor din afară?

Asta mi se pare adevărata întrebare din spatele problemei. Există în acelaşi timp o foarte mare energie creatoare dar şi mult pesimism. În mare parte din cauza infrastructurii. Sunt foarte puţine cinematografe şi foarte puţine medii de expunere locală. Mai intervine şi sistemul de finanţare de la stat. Întrebarea pe care am văzut-o pe buzele tuturor din România este cum va funcţiona toată această poveste. Care va fi formula de succes? Vor fi banii de la UE? Fondurile private? Nu sunt un expert în ceea ce înseamnă business iar în cazul României avem de-a face cu un sistem hibrid. Mulţi cineaşti europeni încearcă din răsputeri să stabilească legături cu producători americani aceasta fiind cea mai la îndemână soluţie.

Dar Cristi Mungiu nu a vrut un producător american.

Corect. Pentru că probabil a vrut să păstreze un cât mai mare control asupra filmului său. Cred că e interesant că până acum cu toţii au ales să rămână şi să lucreze acolo. Forţa magnetică a Hollywoodului este fără îndoială foarte puternică iar la Cannes e plin de tot felul de agenţi şi de firme de producţie. Iar pentru a rezista acestei forţe şi pentru a construi ceva local trebuie să-ţi asumi un fel de risc. Nimeni nu ştie exact cum va arăta viitorul producţiilor din România.

Ce credeţi despre piraterie şi despre downloadul de filme? Ajută asta la o democratizare a consumului de cinema?

Sunt două probleme diferite. Pe de o parte pirateria iar pe de alta distribuţia legală. În State în acest moment marea întrebare este dacă există un mijloc alternativ de distribuţie. Şi acest lucru se aplică evident şi în România. Pirateria dăunează artiştilor dar e la fel de adevărat că distribuţia electronică a muzicii şi a materialelor video s-a instalat şi nu mai există vreo cale de întoarcere fiind o problemă foarte greu de controlat. Aceleaşi întrebări legate de modelele de distribuţie şi promovare şi le pun şi cei din industria muzicii.

Momentan modelul online funcţionează destul de bine pentru scurtmetraje. Însă următorul pas ar fi să introduci în acest circuit şi lungmetraje fără medierea altor companii. Nu cred că am ajuns în acel punct ba chiar cred că suntem într-o situaţie foarte haotică. Dar totul se întâmplă foarte repede. Acum există extrem de multe oferte şi extrem de mulţi oameni aşa că problema rămâne cum facem ca toţi aceştia să ajungă la ceea ce-i interesează şi cum facem ca un anume material să-şi găsească publicul. Internetul ca mijloc de distribuţie e fără îndoială o revoluţie. Dar revoluţia se află încă într-o stare incipientă.



Autor: Andra Matzal

Sursa:Cotidianul.ro

Voteaza:
0 0voturi

Comentarii


stiri recente

Arhiva

sectiuni

vizualizeaza ca norisor / lista

  Aminteste-ti datele mele