Interviu cu Stefan Caraman pentru emisiunea
"Îmi place să cred că scrisul meu (teatru sau proză) este o
invitaţie la bere este o invitaţie foarte simplă şi concretă la o
discuţie."
Dan Daia: Ca scriitor aţi pornit de la proză. Este textul teatral pentru dumneavoastră un nou pact făcut cu realitatea?
Ştefan
Caraman: În general nu teoretizez mişcările mele în literatură ci mai
degrabă cred că sunt rodul unor întâmplări. De exemplu virajul meu
către teatru s-a întâmplat pur şi simplu pentru că am scris o proză în
'97 într-un mod mai teatral (conţinea replici si didascalii) iar Dan
Silviu Boerescu un soi de agent de-al meu pe-atunci (al mai multora
de fapt nouăzecişti) mi-a spus să-ncep să scriu teatru pentru că el
vede un potenţial dramatic în scrisul meu. Şi pur şi simplu pornind de
la acest sfat (în care am crezut) am ajuns aici.
Teatrul îţi oferă
un feed-back mult mai apropiat de realitate şi cred că eu sunt
contemporan cu zilele mele am nevoie de asta am nevoie de acest
feed-back.
D. D.: Aţi pomenit adineauri de "Generaţia '90". Vă consideraţi un nouăzecist?
Ş.
C.: Cred că aparţin acestei generaţii nu că aş ţine foarte mult cont
de divizarea pe criterii de vârsta sau promoţii dar cronologic ţin de
"Generaţia '90". Am şi participat activ la grupurile şi la întâlnirile
organizate de Boerescu atunci prin ţară un soi de deplasări prin mai
multe oraşe în care se citea... Era ceva foarte interesant. Lucru care
nu se mai întâmplă acum.
"Festivalurile de teatru le consider nişte burse acolo reuşesc să cunosc nişte oameni să mai plasez nişte texte"
D. D.: În credibilitatea căror instituţii teatrale vă încredeţi?
Ş.
C.: Eu nu mizez atât pe instituţii teatrale cât pe producător. Ca
autor dramatic şi ca trăitor în anii aceştia sunt obligat să gândesc
ca în anii aceştia. Sunt producător de texte pe care trebuie să le
vând. Dacă găsesc un producător care vrea să îmi cumpere textul şi să-l
producă atunci este OK. Dacă producătorul este un teatru
instituţionalizat sau dacă este o întreprindere privată (o asociaţie
teatrală o companie) contează mai puţin.
Până la urmă
spectacolul este important nu neapărat textul pe care-l scriu eu. Şi
atunci lucrul care primează este ca acest spectacol să ajungă în faţa
publicului. Ori dacă publicul este dispus într-o sală de teatru sau
într-un local bar sau club pentru mine este egal. Important este să
se simtă bine. Îmi place să cred că scrisul meu (teatru sau proză) este
o invitaţie la bere este o invitaţie foarte simplă şi concretă la o
discuţie.
Citind revistele literare sau de teatru văd că optzeci la sută sunt
dedicate discursului non-creativ sau teoretic. Mi se pare că acesta
este un drum prost. Prea mulţi teoreticieni în literatură. Literatura
este o invitaţie la o discuţie pur şi simplu. Şi teatrul bineînţeles.
Sau mai ales teatrul. Contează mai puţin instituţia cu problemele ei.
Ceea ce contează este să-mi vând textul în primul rând. În al doilea
rând îmi place ca tot acest lucru să se întâmple într-o competiţie. În
România sunt oameni mult mai bine plasaţi ca mine din punctul de
vedere al oportunităţilor. Şi eludând să spunem partea concurenţială
nu e kusher. Într-o competiţie îmi place într-adevăr să reuşesc ca pe
lângă zece texte bune să-l pot vinde şi eu pe al unsprezecelea.
"Cred că sunt un free-lancer mă interesează mai mult propria mea persoană."
D. D.: Vă consideraţi un scriitor incomod?
Ş.
C.: Incomod? Cred că da. Nu ştiu sigur... Câteodată stau şi mă gândesc
la poziţia mea în drama românească contemporană. Stând aici la Tulcea
am contact cu lumea doar prin telefon ori e-mail nu sunt în mijlocul
evenimentelor nu particip la emisiuni televizate (nici nu e cazul) nu
lucrez la un teatru (lucrez în cu totul altă parte unde e mai bine
decât în literatură trebuie să recunosc lucrez într-o bancă) iar
dacă pe lângă toate acestea reuşesc să trimit de aici nişte texte
pentru a fi jucate la Iaşi la Bucureşti atunci înseamnă că pot spune
că sunt poziţionat undeva şi în acelaşi timp că nu am dependenţe care
să-mi obtureze cumva ieşirile publice.
Nu plec de acasă decât
pentru deplasări (două trei pe an) la festivalurile pe care le consider
eu mai importante (le consider nişte burse acolo reuşesc să cunosc
nişte oameni să mai plasez nişte texte).
Revenind la întrebarea ta dacă sunt un scriitor incomod da cred că
sunt pentru că în general am spus numai ce-am vrut să spun. Nu ştiu
dacă este bine. Fără a ţine cont de vreo conjunctură fără să fac vreun
calcul politic. Spre exemplu eu sunt membru al Asociaţiei Uniunii
Scriitorilor din Bucureşti Secţia Dramaturgie. Chiar recent am fost la
una dintre întâlniri de unde am venit foarte dezamăgit de ceea ce s-a
întâmplat acolo şi am făcut public lucrul acesta. Mă rog unii au
reacţionat alţii nu... În general mi se întâmplă foarte rar (când mă
înfurii foarte tare) să mă implic într-un context organizaţional
altfel nu mă interesează.
Cred că sunt un free-lancer mă interesează mai mult propria mea
persoană. Nu cred în conjuncturi sau în grupuri care să mă propulseze
şi nici nu mă implic la rândul meu în a propulsa pe altcineva...
D. D.: Este o chestiune de apreciere până la urmă. Observ că sunteţi adeptul economiei de piaţă...
Ş.
C.: Vorbind cu foarte mulţi colegi de-ai mei sau urmărindu-le ieşirile
în Agora am observat că unora li se pare foarte ciudat să vorbeşti
despre text ca despre un "produs" cultural. Cu toate că şi mie îmi sună
oarecum puţin exagerat. Dar asta este până la urmă. Afară ("afară"
însemnând încă dincolo de graniţele cu Vestul de la Ungaria încolo)
aşa se discută. Ăştia sunt termenii. Trebuie să producem. Este un
proiect o investiţie sunt nişte bani care trebuie recuperaţi sau nu
(asta trebuie să ne-o programăm de la început). "Am nevoie de-o
comedie am nevoie de-o dramă!" cam aşa se lucrează. Sunt dramaturgii
cunoscuţi... Mă rog drumul greu e până ajungi la o anumită cotă până
te cunoaşte lumea. După aceea vin telefoanele.
"Pentru un spectacol de teatru ai nevoie de foarte multă arhitectură nu de literatură."
D. D.: Aţi scrie vreodată la comandă?
Ş.C.:
Dacă scriu la comandă? În ultimii ani numai asta fac. "La comandă"
însemnând (să fie foarte clar) nu că vine regizorul sau producătorul
şi-mi spune: "Domnule vreau să-mi scrii o piesă cu personajele astea
sau astea şi cu următorul subiect" asta nu. Ci "Scrie ce piesă vrei
tu. Noi ştim cum scrii..." (cum sunt eu spre exemplu: scriu mai
violent mai nervos replici ludice amestecate cu ceva vulgar cam aici
mă învârt ăsta sunt ăsta mi-e stilul). Şi lor le place. Li se pare că
într-un anumit context şi cu un anumit buget vor să promoveze un anumit
tip de piesă. Şi mă caută pe mine sau îl caută pe Radu Macrinici sau
îl sună pe Dumitru Crudu poftim. Fiecare dintre noi avem un stil bine
definit. Şi atunci îmi spun : "Scrie o piesă !" iar eu spun "O.K.
spune-mi cine sunt actorii" (este foarte important să ştiu cine sunt
actorii pentru că dacă-i cunoşti măcar fizic îţi faci o idee) .
Deci spectacolul de teatru revin este o muncă colectivă. Am mai multă
încredere într-un text care s-a scris ştiind cine sunt actorii ştiind
regizorul ştiind poate chiar partiturile muzicale şi mai puţin
într-unul care se recomandă numai prin faptul că să spunem este
extrem de erudit. De fapt pentru că tot a venit vorba am afirmat şi
la radio odată (cred că la Cultural) că eu nu am citit şi nu citesc
teatru. Decât foarte rar... Clasicii i-am citit cu mare zgârcenie de
resurse: Caragiale decât în liceu pentru că trebuia cât trebuia
Shakespeare doar Hamlet pentru că am fost curios...
D. D.: V-ar influenţa?
Ş.C.:
Nu cred că un autor de teatru trebuie să citească. Nu este exeget şi
nici regizor. Nu. El trebuie mai degrabă (şi asta trebuie să fac eu şi
asta şi fac) să vizioneze spectacole cât mai multe cât mai diferite.
Pentru că tu la urma urmei ai un potenţial creativ pe care ţi-l poţi
exploata indiferent dacă eşti "cult" sau "incult". Ai nevoie pentru
spectacol mai de grabă să vezi partea de arhitectură. Partea de
literatură se rezolvă dacă eşti "educat". Dacă ai citit şi-ai învăţat
alfabetul este OK. De aici încolo nu intervine decât creativitatea.
Pentru un spectacol de teatru ai nevoie de foarte multă arhitectură nu
de literatură. Ori pentru asta ai nevoie să vezi spectacole să cunoşti
regizori care au un alt limbaj care vorbesc altfel despre teatru.
Scenografi actori şi aşa mai departe.
"Accept că textele sunt perfectibile şi că se subordonează necesităţilor unui spectacol."
D.
D.: Este clar că o punere în scenă este o operă de artă în sine care
ia distanţă de textul iniţial. Să spunem că vi s-ar spune (şi vi s-au
pus) multe texte în scenă. După vizionarea unei piese aţi simţit
vreodată nevoia de a interveni asupra textului şi de a-l modifica?
Ş.C.:
Acum fiecare piesă are istoria ei. Au fost unele la care am lucrat
pornind de la zero punându-ni-se totul la dispoziţie. Mi s-a întâmplat
de două ori treaba asta şi a fost minunat: având calculatorul în faţă
ştiind actorii piesa construindu-se în două-trei săptămâni până la
premieră. Acesta a fost să spunem un accident fericit. Acum practic
îmi este imposibil să fac aşa ceva. Pentru că fiecare se ocupă şi de
altceva. Nu se mai pot strânge ca pe timpul lui Shakespeare (sau chiar
al lui Ceauşescu) actori regizor şi dramaturg la un loc...
Mi
s-a întâmplat pe de altă parte şi să mi se cumpere un text iar
distanţa fiind prea mare să nu pot participa la repetiţii (cu
eventuale corecţii sau sugestii) decât efectiv prin e-mail dar în
general da accept că textele sunt perfectibile şi că se subordonează
necesităţilor unui spectacol.
"În general îmi place să scriu despre situaţii în care moralitatea sau bunul simţ nu mai sunt obligatorii."
D. D.: Frivolitatea şi exhibiţionismul credeţi că sunt două maniere de a atrage publicul zilei de astăzi?
Ş.C.: Nu asta nu în nici un caz.
D. D.: Sunteţi acuzat în schimb de a promova aşa ceva?
Ş.C.:
Dar nu cred că aşa trebuie pusă întrebarea. Dacă faci un text cu gândul
de a fi vulgar în mod gratuit atunci totul este OK. De fapt nu este OK
este zero. Dar aici este vorba despre context. În ce context pui nişte
personaje ca să le faci le faci credibile. De exemplu în Morţi şi vii:
la Odeon iniţial doamna Lazăr nu a vrut să-l accepte pentru că i s-a
părut foarte licenţios. Textul a fost până la urmă primit pentru că
ieşit foarte bine la un spectacol lectură (organizat într-un program
mai larg de promovare a tinerilor regizori). Reacţia sălii a făcut-o de
doamna Lazăr să-l accepte până la urmă şi să-l producă. Dar contextul
era o morgă (asta ca să facem o mică discuţie pe text). Acolo din
oamenii ăia care taie zi de zi cadavre nu poţi scoate nişte poeţi. Nu
le poţi pune în gură replici monumentale gombrowicziene camusiene
nu. Ăia sunt acolo tăind cadavre sărindu-le sângele pe ochi devenind
nişte animale. Dacă îi scoţi din context îi faci neverosimili omul
vine la teatru şi pleacă nu a înţeles nimic. Nu sunt reali. Ori eu am
o apetenţă pentru personajele foarte reale şi din zone mai... În
general îmi place să scriu despre situaţii în care moralitatea sau
bunul simţ nu mai sunt obligatorii. Am scris acum câţiva ani o piesă
Epilog: patru inşi pe o plută undeva în mare unde nu mai pot fi
salvaţi. Acolo nu mai este morală. Morala nu mai funcţionează. Se
mănâncă până la urmă între ei. Micile relaţii compromisurile nu mai
funcţionează. Asta mă interesează.
D. D.: Îmi aminteşte într-un fel de În largul mării de Mroszek...
Ş.C.:
Da mi s-a mai spus. Dar subiectele sunt până la urmă foarte puţine
abordările sunt foarte multe. La urma urmei ce avem: iubire moarte
crimă... Sunt numai câteva teme mari şi late.
"Îmi place să cred că descopăr singur teatrul la fiecare piesă."
D. D.: Domnule Caraman dinspre ce nume de autori dramatici (şi nu numai) vă reclamaţi stilul?
Ş.C.:
Ţi-am spus cu nu am prea citit teatru sau nu am citit la modul
structurat programatic. Am citit totuşi nişte autori dar numai pentru
ceea ce erau ei de fapt; este vorba de Gombrowicz şi Havel. Persoanele
lor în sine m-au făcut să le citesc textele. Asta însemnând nu numai
teatru ci tot ce au scris ei. Sunt excepţia care întăresc regula. Mie
îmi place să cred că descopăr singur teatrul la fiecare piesă. Cred că
aşa şi trebuie: atunci când scrii o piesă să nu fii viciat sau
manipulat de o alta care ţi-a plăcut foarte mult de un personaj din
istoria teatrului care ţi-a plăcut sau care te-a impresionat pentru
că atunci nu mai eşti tu nu mai e piesa ta. E doar un mix între
diverse scene personaje şi aşa mai departe. Mie îmi place să scriu de
la zero. Să descopăr teatru în momentul ăla. Să descopăr scenele
personajele să le nasc să fac lumea aia acolo.
" Sună paradoxal dar în România stăm destul de bine cu alternativele dar stăm foarte prost cu identitatea."
D. D.: Credeţi în montarea model?
Ş.C.:
Cred în montarea bună cinstită. Eu mă sperii de cuvinte dintr-astea...
Cred că în România acum (şi asta o observ din ce spun criticii mai
mult) se aşteaptă de vreo cincisprezece ani (chiar şi la Caramitru am
auzit într-un interviu pe care l-a dat acum câteva zile după ce l-au
investit director la Naţional) piesa genială "Crucişătorul" care să-l
dărâme pe Caragiale. Mie mi se pare o imensă prostie.
La ora
actuală în toată lumea valorile s-au egalizat. Dacă nu scrii bine
(din punctul de vedere al standardului cel puţin) dacă nu scrii un
text care să respecte regulile artei dacă nu ai un subiect bun şi o
poveste bine condusă nu exişti... Piesele trebuie să fie bune să
atragă publicul să-şi recupereze costurile şi să dispară pentru a lăsa
loc altora. Iar publicul - cât mai larg - să aplaude să se simtă bine
sau să se simtă prost dacă asta a fost ţinta spectacolului. Şi-atât.
Sună consumist poate dar cred că aşa a fost întotdeauna iar
instituţia teatrală românească (care din păcate trăieşte încă în anii
de aur ai comunismului) trebuie să ajungă în sfârşit în 2005. Cred că
în România încă se face foarte mult spectacol de teatru pentru critică
nu pentru public încă se alocă resurse mari pentru spectacolele de tip
marginal (teatrul dans fiind ultima modă) restul de resurse
consumându-se pe teatrul prost interesat. Pentru mine regizori de
tipul Mănuţiu Frunză sau chiar Tompa contează foarte mult numai în
context strict didactic dar pentru publicul larg nu reprezintă mare
lucru. Nu contest evident spectacolele lor care uneori sunt foarte
bune într-adevăr. Dar se adresează cum spuneam unui public foarte
specializat pentru teatru. Sunt adeptul unui echilibru şi din păcate
masa critică de spectacole bune de tip main stream (care să conducă
spre o identitate un curent principal) nu a fost atinsă încă. Sună
paradoxal dar în România stăm destul de bine cu alternativele dar stăm
foarte prost cu identitatea.
"Observ
că UNITER-ul este ceva teatrele sunt altceva... UNITER-ul a rămas un
fel de feudă a unora şi un soi de casă de binefacere."
D.
D.: Vreau să-mi lămuresc o problemă. Cu ceva timp în urmă răspundeaţi
mai în glumă mai în serios într-un interviu acordat lui Dan Lungu
pentru revista "Timpul" că una dintre cheile succesului unui debutant
într-ale dramaturgiei ar fi "să nu trimită text la concursul Uniter".
În acelaşi timp unul dintre dramaturgii de astăzi pe care aţi spus că
îi apreciaţi este Radu Macrinici un câştigător dacă nu mă înşel din
1997 al Uniterului. Cum vă explicaţi excepţia şi cum priviţi modul de
desfăşurare şi pertinenţa acestor Gale?
Ş.C.: Anul acesta
am fost nominalizat la UNITER. Trimit şi eu acolo. Dar cum am şi spus
într-un articol care a apărut în "Man.In.Fest" din Cluj: trimit acolo
numai ca să le iau banii nu pentru altceva. Nu ofer nici un fel de
speranţe celui care a luat premiul anul ăsta Cornel George Popa. Pot
să pun pariu cu tine că piesa lui nu se va juca nu o va produce
nimeni decât dacă el se va strădui s-o vândă cuiva prin nu ştiu ce
conjuncturi sau cabale (că se practică). Ori în istoria acestui premiu
nu ştiu dacă s-au jucat două sau trei piese premiate. Şi dacă s-au
jucat a fost pentru că cei care au câştigat atunci erau din teatru.
Olga Delia Mateescu fiind la Naţional a reuşit prin diligenţele ei
proprii să-şi producă piesa care a luat Premiul Uniter. Dar asta este
o tâmpenie (nu a autoarei ci a sistemului). Dacă tu UNITER institui
premiul cu acelaşi nume în mod normal piesa premiată ar trebui să fie
jucată la Teatrul Naţional în stagiunea imediat următoare pentru că
este cea mai bună piesă a anului din România. Ar trebui să sară
directorii teatrelor naţionale pe aceste texte premiate sau
nominalizate. De fapt este un mecanism întreg aici sau ar trebui să
fie. Observ că UNITER-ul este ceva teatrele sunt altceva... UNITER-ul
a rămas un fel de feudă a unora şi un soi de casă de binefacere. Din
păcate - lucru ce i-a dăunat mult în ultimii ani - UNITER a funcţionat
şi ca o instituţie politică.
D. D.: Problema UNITER-ului
s-a tot pus în ultima vreme. Am discutat-o şi cu alţi oameni de teatru.
Chiar şi cu Ion Sapdaru care vă pune în scenă Morţi şi vii la Ateneul
din Tătăraşi.
Ş.C.: ... dar ca să-mi termin ideea chiar
şi în cazul lui Radu Macrinici cred că numai una dintre piesele
premiate la UNITER a fost jucată (el a mai fost nominalizat o dată sau
chiar de două ori nu mai reţin exact). De fapt mi s-a întâmplat foarte
rar să pun la îndoială puterea de decizie ori subiectivitatea
juriului. În general au fost jurii foarte bune care nu ar putea fi
judecate de partie-prie-uri. Le-a plăcut piesa şi au premiat-o.
Problema a apărut abia după. Să fim exacţi - în juriu este invitat şi
un regizor (uneori chiar doi). Probabil că sunt plătiţi pentru asta
(iar dacă nu sunt plătiţi e şi mai grav
invitaţie la bere
discuţie."
Dan Daia: Ca scriitor aţi pornit de la proză. Este textul teatral pentru dumneavoastră un nou pact făcut cu realitatea?
Ştefan
Caraman: În general nu teoretizez mişcările mele în literatură
degrabă cred că sunt rodul unor întâmplări. De exemplu
către teatru s-a întâmplat pur şi simplu pentru că am scris o proză în
'97
Silviu Boerescu
de fapt
vede un potenţial dramatic în scrisul meu. Şi pur şi simplu
la acest sfat (în care am crezut)
Teatrul îţi oferă
un feed-back mult mai apropiat de realitate şi cred că eu sunt
contemporan cu zilele mele
feed-back.
D. D.: Aţi pomenit adineauri de "Generaţia '90". Vă consideraţi un nouăzecist?
Ş.
C.: Cred că aparţin acestei generaţii
de divizarea pe criterii de vârsta sau promoţii
"Generaţia '90". Am şi participat activ la grupurile şi la întâlnirile
organizate de Boerescu atunci prin ţară
multe oraşe în care se citea... Era ceva foarte interesant. Lucru care
nu se mai întâmplă acum.
"Festivalurile de teatru le consider nişte burse
D. D.: În credibilitatea căror instituţii teatrale vă încredeţi?
Ş.
C.: Eu nu mizez atât pe instituţii teatrale
autor dramatic şi ca trăitor în anii aceştia
ca în anii aceştia. Sunt producător de texte pe care trebuie să le
vând. Dacă găsesc un producător care vrea să îmi cumpere textul şi să-l
producă
instituţionalizat sau dacă este o întreprindere privată (o asociaţie
teatrală
Până la urmă
spectacolul este important
atunci
publicului. Ori dacă publicul este dispus într-o sală de teatru
într-un local
se simtă bine. Îmi place să cred că scrisul meu (teatru sau proză) este
o invitaţie la bere
discuţie.
Citind revistele literare sau de teatru
dedicate discursului non-creativ sau teoretic. Mi se pare că acesta
este un drum prost. Prea mulţi teoreticieni în literatură. Literatura
este o invitaţie la o discuţie pur şi simplu. Şi teatrul
Sau mai ales teatrul. Contează mai puţin instituţia cu problemele ei.
Ceea ce contează este să-mi vând textul
rând îmi place ca tot acest lucru să se întâmple într-o competiţie. În
România
vedere al oportunităţilor. Şi eludând
nu e kusher. Într-o competiţie îmi place
lângă zece texte bune să-l pot vinde şi eu pe al unsprezecelea.
"Cred că sunt un free-lancer
D. D.: Vă consideraţi un scriitor incomod?
Ş.
C.: Incomod? Cred că da. Nu ştiu sigur... Câteodată stau şi mă gândesc
la poziţia mea în drama românească contemporană. Stând aici la Tulcea
am contact cu lumea doar prin telefon
evenimentelor
lucrez la un teatru (lucrez în cu totul altă parte
decât în literatură
dacă
pentru a fi jucate la Iaşi
că sunt poziţionat undeva şi
să-mi obtureze cumva ieşirile publice.
Nu plec de acasă decât
pentru deplasări (două trei pe an) la festivalurile pe care le consider
eu mai importante (le consider nişte burse
nişte oameni
Revenind la întrebarea ta
sunt
dacă este bine. Fără a ţine cont de vreo conjunctură
calcul politic. Spre exemplu
Scriitorilor din Bucureşti
una dintre întâlniri de unde am venit foarte dezamăgit de ceea ce s-a
întâmplat acolo şi am făcut public lucrul acesta. Mă rog
reacţionat
înfurii foarte tare) să mă implic într-un context organizaţional
altfel nu mă interesează.
Cred că sunt un free-lancer
persoană. Nu cred în conjuncturi sau în grupuri care să mă propulseze
şi nici nu mă implic
D. D.: Este o chestiune de apreciere
Ş.
C.: Vorbind cu foarte mulţi colegi de-ai mei
în Agora
despre text ca despre un "produs" cultural. Cu toate că şi mie îmi sună
oarecum puţin exagerat. Dar asta este până la urmă. Afară ("afară"
însemnând
aşa se discută. Ăştia sunt termenii. Trebuie să producem. Este un
proiect
(asta trebuie să ne-o programăm de la început). "Am nevoie de-o
comedie
cunoscuţi... Mă rog
te cunoaşte lumea. După aceea vin telefoanele.
"Pentru un spectacol de teatru ai nevoie de foarte multă arhitectură
D. D.: Aţi scrie vreodată la comandă?
Ş.C.:
Dacă scriu la comandă? În ultimii ani numai asta fac. "La comandă"
însemnând (să fie foarte clar) nu că vine regizorul sau producătorul
şi-mi spune: "Domnule vreau să-mi scrii o piesă cu personajele astea
sau astea şi cu următorul subiect"
tu. Noi ştim cum scrii..." (cum sunt eu
violent
mă învârt
într-un anumit context şi cu un anumit buget vor să promoveze un anumit
tip de piesă. Şi mă caută pe mine
îl sună pe Dumitru Crudu
definit. Şi atunci îmi spun : "Scrie o piesă !"
spune-mi cine sunt actorii" (este foarte important să ştiu cine sunt
actorii
Deci spectacolul de teatru
încredere într-un text care s-a scris ştiind cine sunt actorii
regizorul
într-unul care se recomandă numai prin faptul că
extrem de erudit. De fapt
la radio odată (cred că la Cultural) că eu nu am citit şi nu citesc
teatru. Decât foarte rar... Clasicii i-am citit cu mare zgârcenie de
resurse: Caragiale
Shakespeare
D. D.: V-ar influenţa?
Ş.C.:
Nu cred că un autor de teatru trebuie să citească. Nu este exeget şi
nici regizor. Nu. El trebuie mai degrabă (şi asta trebuie să fac eu şi
asta şi fac) să vizioneze spectacole
Pentru că tu
exploata
spectacol
literatură se rezolvă
alfabetul este OK. De aici încolo nu intervine decât creativitatea.
Pentru un spectacol de teatru ai nevoie de foarte multă arhitectură
de literatură. Ori pentru asta ai nevoie să vezi spectacole
regizori care au un alt limbaj
Scenografi
"Accept că textele sunt perfectibile şi că se subordonează necesităţilor unui spectacol."
D.
D.: Este clar că o punere în scenă este o operă de artă în sine
ia distanţă de textul iniţial. Să spunem că vi s-ar spune (şi vi s-au
pus) multe texte în scenă. După vizionarea unei piese aţi simţit
vreodată nevoia de a interveni asupra textului şi de a-l modifica?
Ş.C.:
Acum
pornind de la zero
de două ori treaba asta şi a fost minunat: având calculatorul în faţă
ştiind actorii
premieră. Acesta a fost
îmi este imposibil să fac aşa ceva. Pentru că fiecare se ocupă şi de
altceva. Nu se mai pot strânge
al lui Ceauşescu)
Mi
s-a întâmplat
distanţa fiind prea mare
eventuale corecţii sau sugestii) decât efectiv prin e-mail dar
general
necesităţilor unui spectacol.
"În general îmi place să scriu despre situaţii în care moralitatea sau bunul simţ nu mai sunt obligatorii."
D. D.: Frivolitatea şi exhibiţionismul credeţi că sunt două maniere de a atrage publicul zilei de astăzi?
Ş.C.: Nu
D. D.: Sunteţi acuzat
Ş.C.:
Dar nu cred că aşa trebuie pusă întrebarea. Dacă faci un text cu gândul
de a fi vulgar în mod gratuit atunci totul este OK. De fapt nu este OK
este zero. Dar aici este vorba despre context. În ce context pui nişte
personaje ca să le faci le faci credibile. De exemplu în Morţi şi vii:
la Odeon
părut foarte licenţios. Textul a fost până la urmă primit pentru că
ieşit foarte bine la un spectacol lectură (organizat într-un program
mai larg de promovare a tinerilor regizori). Reacţia sălii a făcut-o de
doamna Lazăr să-l accepte până la urmă şi să-l producă. Dar contextul
era o morgă (asta ca să facem o mică discuţie pe text). Acolo
oamenii ăia care taie zi de zi cadavre
le poţi pune în gură replici monumentale
nu. Ăia sunt acolo tăind cadavre
nişte animale. Dacă îi scoţi din context îi faci neverosimili
vine la teatru şi pleacă
o apetenţă pentru personajele foarte reale şi din zone mai... În
general îmi place să scriu despre situaţii în care moralitatea sau
bunul simţ nu mai sunt obligatorii. Am scris
Epilog: patru inşi pe o plută
salvaţi. Acolo nu mai este morală. Morala nu mai funcţionează. Se
mănâncă până la urmă între ei. Micile relaţii
funcţionează. Asta mă interesează.
D. D.: Îmi aminteşte
Ş.C.:
Da
abordările sunt foarte multe. La urma urmei ce avem: iubire
crimă... Sunt numai câteva teme mari şi late.
"Îmi place să cred că descopăr singur teatrul la fiecare piesă."
D. D.: Domnule Caraman
Ş.C.:
Ţi-am spus cu nu am prea citit teatru
structurat
ceea ce erau ei de fapt; este vorba de Gombrowicz şi Havel. Persoanele
lor în sine m-au făcut să le citesc textele. Asta însemnând nu numai
teatru
îmi place să cred că descopăr singur teatrul la fiecare piesă. Cred că
aşa şi trebuie: atunci când scrii o piesă să nu fii viciat sau
manipulat de o alta care ţi-a plăcut foarte mult
istoria teatrului
că atunci nu mai eşti tu
diverse scene
la zero. Să descopăr teatru în momentul ăla. Să descopăr scenele
personajele
" Sună paradoxal
D. D.: Credeţi în montarea model?
Ş.C.:
Cred în montarea bună
Cred că în România acum (şi asta o observ din ce spun criticii
mult) se aşteaptă de vreo cincisprezece ani (chiar şi la Caramitru am
auzit într-un interviu pe care l-a dat acum câteva zile
investit director la Naţional)
dărâme pe Caragiale. Mie mi se pare o imensă prostie.
La ora
actuală
(din punctul de vedere al standardului
text care să respecte regulile artei
poveste bine condusă
atragă publicul
loc altora. Iar publicul - cât mai larg - să aplaude
sau să se simtă prost dacă asta a fost ţinta spectacolului. Şi-atât.
Sună consumist
instituţia teatrală românească (care
de aur ai comunismului) trebuie să ajungă
în România încă se face foarte mult spectacol de teatru pentru critică
nu pentru public
marginal (teatrul dans fiind ultima modă)
consumându-se pe teatrul prost
tipul Mănuţiu
context strict didactic
lucru. Nu contest
bune
specializat pentru teatru. Sunt adeptul unui echilibru şi
masa critică de spectacole bune
spre o identitate
paradoxal
foarte prost cu identitatea.
"Observ
că UNITER-ul este ceva
fel de feudă a unora şi un soi de casă de binefacere."
D.
D.: Vreau să-mi lămuresc o problemă. Cu ceva timp în urmă răspundeaţi
mai în glumă mai în serios
pentru revista "Timpul"
într-ale dramaturgiei ar fi "să nu trimită text la concursul Uniter".
În acelaşi timp
îi apreciaţi
1997 al Uniterului. Cum vă explicaţi excepţia şi cum priviţi modul de
desfăşurare şi pertinenţa acestor Gale?
Ş.C.: Anul acesta
am fost nominalizat la UNITER. Trimit şi eu acolo. Dar cum am şi spus
într-un articol care a apărut în "Man.In.Fest" din Cluj: trimit acolo
numai ca să le iau banii
speranţe celui care a luat premiul anul ăsta
să pun pariu cu tine că piesa lui nu se va juca
nimeni
conjuncturi sau cabale (că se practică). Ori în istoria acestui premiu
nu ştiu dacă s-au jucat două sau trei piese premiate. Şi dacă s-au
jucat
Olga Delia Mateescu fiind la Naţional a reuşit
proprii
o tâmpenie (nu a autoarei ci a sistemului). Dacă tu UNITER institui
premiul cu acelaşi nume
jucată la Teatrul Naţional în stagiunea imediat următoare
este cea mai bună piesă a anului din România. Ar trebui să sară
directorii teatrelor naţionale pe aceste texte
nominalizate. De fapt este un mecanism întreg aici
fie. Observ că UNITER-ul este ceva
a rămas un fel de feudă a unora şi un soi de casă de binefacere. Din
păcate - lucru ce i-a dăunat mult în ultimii ani - UNITER a funcţionat
şi ca o instituţie politică.
D. D.: Problema UNITER-ului
s-a tot pus în ultima vreme. Am discutat-o şi cu alţi oameni de teatru.
Chiar şi cu Ion Sapdaru
din Tătăraşi.
Ş.C.: ... dar ca să-mi termin ideea
şi în cazul lui Radu Macrinici
premiate la UNITER a fost jucată (el a mai fost nominalizat o dată
chiar de două ori
rar să pun la îndoială puterea de decizie
juriului. În general au fost jurii foarte bune
judecate de partie-prie-uri. Le-a plăcut piesa şi au premiat-o.
Problema a apărut abia după. Să fim exacţi - în juriu este invitat şi
un regizor (uneori chiar doi). Probabil că sunt plătiţi pentru asta
(iar dacă nu sunt plătiţi